Despre dureri nerostite

Se întâmplă să simți uneori o apăsare lăuntrică incredibilă, o greutate pe care trebuie să o porți zi și noapte ca pe un nenăscut în pântece, o durere diformă, fără nume care străpunge învelișurile inimii și iese la suprafață când te aștepți mai puțin. Te trezești izbucnind în plâns aparent fără vreun motiv și-ți spui că ești femeie, că o fi hormonii de vină, sau ziua istovitoare sau presiunea zilnică de a fi la înălțime, de a arăta că te descurci, că ții pasul cu ceilalți. Planurile îți pot reuși perfect, ai bifat pe lista obiectivelor, ai cules o laudă, un succes, dar tot ceea ce îți dorești este să ieși din mulțimea gălăgioasă, să te retragi în singurătate și în cel mai fericit caz să-ți afunzi capul într-o pernă moală pe care să o scalzi în lacrimi. Uneori durerea nu poate fi discretă, nici camuflată. Țipătul e real și vine necenzurat dintr-o inimă frântă. Atunci ai face orice să-ți anesteziezi durerea și rușinea asociată ei, sentimentul stingher că nu mai faci parte din puzzle-ul lumii, că nu te mai înscrii pe traiectoria bucuroșilor de pe Facebook ce-și postează fericirile zilnice într-un ritm amețitor.

Atunci ai vrea ca cineva să te ia în brațe și să nu te mai dea jos niciodată. Ai vrea să împărtășești cuvinte și mai ales, multe lacrimi, ai vrea să te simți cu adevărat văzută, ascultată, mângâiată. Tânjești ca bunătatea cuiva să se aștearnă ca o pătură pufoasă peste rănile tale.

Dar nu este timp pentru așa ceva, ziua e prea scurtă pentru multele îndatoriri, nu se cade să se oprești din rutina zilnică pentru a-ți asculta glasul inimii. Vinovăția te înfășoară: cum, ai atâtea motive să fii recunoascătoare? , de ce ai obosi pe cineva cu plângerile tale, toate sunt doar mofturi, trebuie să muncești mai mult și mai focusat, ar fi bine și  să te mai  relaxezi din când în când, să-ți amorțești simțurile cu ceea ce știi tu că-ți produce plăcere și să lași în urmă chipul hidos al oricărei suferințe… O muzică bună, o baie prelungită, un film incitant, o rochie nouă și neapărat scumpă, o schimbare de look te vor face să te simți din nou vie. Chiar și vizita la stomatolog va fi o oază de relaxare…

Te duci să-ți extragi măseaua de minte cu o frică nemaipomenită, dar te întâmpină cu amabilitate maximă doctorul stomatolog care cu vocea lui blândă îți calmează anxietatea vorbindu-ți permanent, întrebându-te cum te simți, dacă te doare ceva. Parcă ai fi la terapie nu la dentist. Nu înțelegi mai nimic din toți termenii aceia sofisticați, dar blândețea pe care nu te-ai fi așteptat să o întâlnești tocmai aici, gonește orice frică. Mai că-ți vine să-i spui tot ce te doare, dar realizezi pericolul și îți reții cuvintele. Când doctorul pornește  muzica clasică șuvoiul de lacrimi se revarsă involuntar. Atunci conștientizezi că durerea aceasta nerostită și-a făcut loc prin fisurile inimii și s-a revărsat în afară într-un moment propice și totuși într-un loc atât de neobișnuit cum ar fi cabinetul unui doctor de dinți, nu de suflete. Rușinea e copleșitoare, te scuzi că ai avut o zi grea și s-au adunat multe. Doctorul și asistenta se retrag pentru câteva momente, timp în care ai   răgazul de a-ți reveni. Ai vrea să stai o veșnicie pe scaunul acela nu doar să-ți se extragă măseaua, ci și toată durerea.

Te întrebi ce să faci cu durerea ce pare că nu se lasă prea mult timp nici camuflată, nici anesteziată. Somnul nu o poate reduce total, căci visele sunt atât de învolburate și chinuitoare, repetitive prin tema lor. Cine le poate tălmăci? Sunt ele o radiografie a subconștientului feminin? Mă trezesc și-mi privesc verigheta și inelul de logodnă, sunt pe deget și răsuflu ușurată, știu acum că sunt căsătorită și știu și cu cine. În vis trăiam un acut sentiment de nesiguranță și confuzie, nu mai știam nici dacă sunt căsătorită, nici cu cine. Mă simțeam ca într-o casă fără acoperiș. Încercam să-mi reamintesc cine era alesul, jumătatea mea, sufletul-meu pereche.

Cum să trăim cu durerile noastre? Cum să le recunoaștem? De ce să nu le amorțim? Ce să facem cu ele astfel încât să nu ne distrugă? Cum putem să ne dăruim altora cu tot cu frângerile noastre? Cum putem să vindecăm cu rănile noastre picurânde? Cum putem ieși din durerea noastră înspre alții? Există oare o împlinire dincolo de orice suferință?

Cine ne poate  privi adânc în suflet fără să fugă de frângerea noastră?

Numai Cineva care a fost la rându-I frânt, care a băut paharul suferinței până la capăt.

El este Tămăduitorul rănit.

Cine ne-a mai iubit ca El, până la moarte?

 

Reclame

”Războiul despre care nu vorbește mai nimeni, niciodată, nimic” – Voicu Bojan

Un articol curajos și incomod, dar atât de necesar!

via ”Războiul despre care nu vorbește mai nimeni, niciodată, nimic” – Voicu Bojan

Lupta cea bună

Credinciosul este chemat să îmbrace armura lui Dumnezeu și să intre într-o luptă care nu se va sfârși pentru el decât la mormânt. Până nu-ți dai seama clar împotriva cui ai de luptat și de ce arme ai nevoie nu duci lupta cea bună.

Ca femeie e atât de ușor să intri în bătălii greșite. Te poți lupta cu surplusul de kilograme, uitând de ce anume e dată valoarea ta, poți să te chinui din răsputeri să pari mai tânără, ignorând cultivarea frumuseții și vigorii interioare, te poți bate aprig cu soțul pentru a-ți dovedi superioritatea și a ieși de sub stăpânirea-i umilitoare, poți duce lupte de putere cu soacra, șeful. Toate aceste lupte omniprezente în viața multora nu fac decât să ne consume lăuntric, să ne irosească potențialul.

Lupta cea bună se poartă în lumea nevăzută, după cum ni se spune în Efeseni 6:12

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății  care sunt în locurile cerești.  

Mai trebuie să ne împotrivim minciunilor, uneltirilor celui rău, iar această împotrivire trebuie dusă în rugăciune și post, alăturându-ne altor luptători. Suntem prea slabi să putem birui de unii singuri. Duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.

Nu vom putea să facem nici un pas pe câmpul de luptă dacă n-am iertat din toată inima. Cu ranchiuna în suflet vom continua să ne luptăm împotriva celorlalți și nu pentru sufletele lor. Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu și om, e și Mijlocitorul între noi oamenii. Orice relație de-a mea este de acum mijlocită de Hristos.

Între mine și soțul meu stă Hristos mijlocind relația noastră. Nu voi face ce-mi spune inima rănită, ci ceea ce imi spune Hristos.

Între mine și oricare om cu care sunt într-o luptă stă Hristos, Împăciuitorul care e gata să mă împuternicească în vederea reconcilierii sau care îmi spune să pun capăt legăturilor cu întunericul din viața celuilalt.

Că ne place sau nu, pentru creștin nici o relație nu mai este nemijlocită.

Dietrich Bonhoeffer, pastor și teolog luteran, martirizat în perioada nazistă afirma atât de profund în Costul uceniciei: Acum cel chemat știe că nu mai poate avea relații nemijlocite nici chiar în cele mai strânse legături ale vieții sale, în legăturile de sânge cu tatăl și mama, copiii, frații și surorile, în iubirea conjugală și în responsabilitățile istorice… Pentru noi nu mai există alt drum spre ceilalți, decât cel prin Hristos, prin cuvântul Său și prin ucenicia noastră. Relația nemijlocită este o amăgire. 

Vă las cu o cântec superb și imagini dintr-un film deosebit!

 

Cea mai frumoasă propoziție

Elevii deschid conștiincioși caietele de scriere, își pregătesc stilourile și încep să traseze conturul literei noi cu ajutorul căreia vor scrie mai întâi cuvinte, apoi propoziții, mândri nespus de fiecare reușită. E litera T, iar tații vor jubila când își vor vedea numele scris de mâna copilului lor drag. Putem scrie tata, putem desena și dedica o felicitare taților, acestor eroi care fac adesea subiectul competiției între copii: Tata meu e mai puternic, tata meu știe foarte multe, tatăl meu…

Ajungem la compunerea de propoziții. Neapărat trebuie să conțină cuvinte cu T, se așterne liniștea, elevii se concentrează la maxim. Trec printre rânduri și observ cu stupoare că majoritatea au scris: Tata e cu mama. 

–  Dragii mei, azi ați scris cea mai frumoasă propoziție care poate exista! Ați legat două cuvinte superbe într-o propoziție plină de miez. Faptul că există familia, că tati e cu mami e un lucru nemaipomenit!

– Dar, tati meu nu mai e cu mami, se aude răspicat vocea unui băiețel, a plecat de la noi… Părinții mei sunt credincioși, dar nu mai merg la biserică. 

O tăcere și o tristețe apăsătoare ne cuprind parcă pe toți. Mă uit la orfanul clasei, privesc spre elevul cu părinții divorțați și îi plâng pe amândoi pentru greul emoțional pe care-l au de dus…

Nu ne ajung plasturii pentru câte răni ar trebui să pansăm.

 

 

 

Moment poetic

„viața e țipătul care se tot întinde

zile și săptămâni și ani

până la Înviere

țipătul nou-născutului țipătul nesfârșit

neauzit neclintit

din care fac iubire unii ură alții

fericire sau durere

bordei palat închisoare bordel

ia-ți crucea și urmează-Mă dincolo

aici e țipăt mult de fiecare agățat

ia-ți crucea și urmează-Mă

până la Înviere”

Ferestrele Împărăției, de Ionatan Piroșca, editura Hypogrammos, Oradea, 2006

 

Când prințesele-și uită rangul

În 11 octombrie am sărbătorit Ziua Internațională a Fetelor și totodată am celebrat 6 ani din viața fetiței mele. M-am gândit atunci la incipitul cărții lui George McDonald, Prințesa și goblinii (Casa Cărții, Oradea 2017) ca la un mesaj atât de pătrunzător pentru generația de fete care cresc sub ochii noștri. Sara e una dintre ele. Mi-aș dori ca peste 10 ani, în plină adolescență, peste 20 de ani, în plină tinerețe, peste 3o de ani, la vârsta de mijloc și oricând să nu uite care e identitatea ei. Amnezia cu privire la propria identitate le târăște pe fete într-un cerc vicios al complexelor de inferioritate, al victimizării, al relațiilor de codependență, subminându-le încrederea în ele, ca ființe purtătoare ale chipului lui Dumnezeu.

Identitatea Sarei nu va sta nici în școlile pe care le va face sau în serviciul pe care îl va avea. Semnificația nu-i va veni nici din căsnicie, nici din nașterea de prunci. Banii sau posesiunile, frumusețea  fizică sau iubirea vreunui bărbat nu o vor defini și nici nu vor reuși să o împlinească.

Cum asa?

Să-i dăm voie autorului să depene firul poveștii:

A fost odată o prințesă…

– Domnule povestitor, dar de ce scrieți mereu despre prințese?

– Pentru că fiecare fetiță este o prințesă. 

– Dacă o să le spuneți una ca asta, o să se umfle în pene.

– Nu cred, mai ales dacă vor înțelege ce am eu în gând.

– Și ce aveți în gând?

– Ia să vedem, ce crezi tu că este o prințesă?

– E fiica unui rege!

–  Foarte bine. Asta înseamnă că fiecare fetiță este o prințesă, iar eu nu mai am nimic de adăugat decât că mereu o paște primejdia să se poarte ca și când ar fi crescut cu porcii. Am văzut cu ochii mei prințese care se purtau ca niște copii de hoți și de pungași, iată de ce trebuie să li se spună că sunt prințese. Și acesta este motivul pentru care, ori de câte ori încep o poveste, îmi place să fie cu o prințesă. Căci atunci pot să spun tot ce am de gând și așa pot să-i dau prințesei cele mai de preț lucruri pe care le am pentru ea…

– Atunci vă rog să continuați…

Inedit că ești prințesă genealogic, pe linie paternă, nu prin căsătoria cu un prinț. Acest adevăr e reconfortant pentru mulțimea de femei singure, uneori confuze în ce privește valoarea lor,  nevalidată social prin mariaj sau maternitate.

 

Singurătate postedenică

De ce oare nu a creat Dumnezeu mai întâi femeia, de ce nu a plămădit din lutul aspru un trup viguros să poată rezista tuturor greutăților care vor fi venind peste ea? De ce nu i-a fost dat ei să deschidă prima ochii mirată, pentru a se desfăta de frumusețea Grădinii Eden?

Cum ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi simțit singurătatea ei, și ar fi rostit în răcoarea zilei: Nu este bine ca femeia să fie singură, am să-i fac un ajutor potrivit!

Nu era capabilă femeia să lucreze și să păzească Grădina, nu era de încredere? Ce potențial pericol ascundea pe chipul ei frumos  Eva,  mama tuturor celor vii? Cum de a pus Creatorul în ființa ei ceva atât de seducător, încât fără nici o ezitare Adam a ascultat-o și a mușcat din fructul prohibit, nesocotind astfel ascultarea de Dumnezeu?

Dumnezeu a început cu bărbatul și tot pe el l-a tras primul la răspundere pentru păcatul comis. Femeii i-a fost mărită foarte mult suferința, prin durerile facerii, dar mai ales prin înstrăinarea din cuplu. Pedeapsa cea mai dureroasă nu e chinul nașterii, ci faptul că dorințele oricărei femei de la Eva încoace se țin obsesiv după un bărbat, a cărui singură dorință este să se facă stăpân peste ea.

Obsesia de a fi iubite, dorința puternică de a seduce, deturnându-l pe bărbat de la menirea dată lui de Creator e un impuls postedenic adânc impregnat în ființa femeii, la fel cum tratarea femeii ca pe un obiect, dominarea ei sunt ecouri ale păcatului strămoșesc.

Singurătate e și de o parte și de alta, iar tânjetul după unitatea edenică de dinaintea Căderii e real.

Însă cea mai cruntă singurătate e a omului care se simte părăsit, abandonat în suferința sa de către Dumnezeu.
Hristos a rezistat trădării ucenicilor, dar a strigat în deznădejde: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

 Nu este deziluzie, trădare, singurătate, rană pe care El să nu o poată  simți alături de tine în cea mai neagră noapte a sufletului tău!