Singurătate postedenică

De ce oare nu a creat Dumnezeu mai întâi femeia, de ce nu a plămădit din lutul aspru un trup viguros să poată rezista tuturor greutăților care vor fi venind peste ea? De ce nu i-a fost dat ei să deschidă prima ochii mirată, pentru a se desfăta de frumusețea Grădinii Eden?

Cum ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi simțit singurătatea ei, și ar fi rostit în răcoarea zilei: Nu este bine ca femeia să fie singură, am să-i fac un ajutor potrivit!

Nu era capabilă femeia să lucreze și să păzească Grădina, nu era de încredere? Ce potențial pericol ascundea pe chipul ei frumos  Eva,  mama tuturor celor vii? Cum de a pus Creatorul în ființa ei ceva atât de seducător, încât fără nici o ezitare Adam a ascultat-o și a mușcat din fructul prohibit, nesocotind astfel ascultarea de Dumnezeu?

Dumnezeu a început cu bărbatul și tot pe el l-a tras primul la răspundere pentru păcatul comis. Femeii i-a fost mărită foarte mult suferința, prin durerile facerii, dar mai ales prin înstrăinarea din cuplu. Pedeapsa cea mai dureroasă nu e chinul nașterii, ci faptul că dorințele oricărei femei de la Eva încoace se țin obsesiv după un bărbat, a cărui singură dorință este să se facă stăpân peste ea.

Obsesia de a fi iubite, dorința puternică de a seduce, deturnându-l pe bărbat de la menirea dată lui de Creator e un impuls postedenic adânc impregnat în ființa femeii, la fel cum tratarea femeii ca pe un obiect, dominarea ei sunt ecouri ale păcatului strămoșesc.

Singurătate e și de o parte și de alta, iar tânjetul după unitatea edenică de dinaintea Căderii e real.

Însă cea mai cruntă singurătate e a omului care se simte părăsit, abandonat în suferința sa de către Dumnezeu.
Hristos a rezistat trădării ucenicilor, dar a strigat în deznădejde: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

 Nu este deziluzie, trădare, singurătate, rană pe care El să nu o poată  simți alături de tine în cea mai neagră noapte a sufletului tău!

 

Anunțuri

Pofta trece, dezmierdările rămân!

Ce mai rămâne din corporalitatea unei relații când poftele trec, când se rupe funia de argint și se sparge găleata la izvor, cum ne avertizează atât de metaforic Eclesiastul?

Rămânem ființe sexuale până la capăt sau undeva pe parcurs ne desexualizăm, spiritualizându-ne tot mai mult?

Dacă pofta sau pasiunea depind doar de dinamica hormonilor, atunci ce mai rămâne corporal într-un cuplu o dată cu trecerea timpului? Ar fi păcat să nu mai rămână nimic…

Rămâne doar ce ai semănat, cultivat, întreținut… Alintările, mângâierile, vorbele și comportamentul pline de afecțiune, delectarea, răsfățul, plăcerea conversației,  gesturile drăgăstoase nu vor putea trece! Pentru că nu există limită de  vârstă în a primi și oferi dezmierdări.

Dezmierdările sunt cele mai lăudate între îndrăgostiții din Cântarea Cântărilor. Ele oferă euforia pe care nici cel mai ales vin nu o poate da.

Prețuiesc dezmierdările noastre mai mult decât: un film bun, un joc pe calculator, o ieșire la pescuit, un gadget electronic, ore în plus la birou sau orice alt hobby? Cât din lipiciul dezmierdărilor noastre ne va atrage bărbatul înspre noi? Când vor realiza soții noștri că noi suntem mai puțin tehnice în a iubi și mai mult interesate   de apropierea sufletească, un fel de preambul al celei fizice?

Dezmierdările vor deveni tot mai prețioase cu trecerea timpului, ca orice vin vechi pus demult la păstrare. Ne vom putea îmbăta de dezmierdări chiar și în zilele cele rele, când vor începe să tremure paznicii casei (mâinile) și să se încovoaie cele tari (picioarele), când se vor opri cei ce macină (dinții) că s-au împuținat, când se vor întuneca cei ce se uită pe ferestre (ochii), când ne vom  trezi (împreună) la ciripitul vreunei păsări… (Eclesiast 12: 1-7).

 

Sfinții disprețuitori din zilele noastre

 Eclesiastul are o vorbă: Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept. Pentru ce să te pierzi singur?

Ce-i cu prea-ul acesta? Ce limitare ni se pune înainte? Afișarea ostentativă a neprihănirii și înțelepciunii noastre ne duce spre pierzanie? Cum e posibil?

Așadar să nu fim sau să nu ne arătăm prea neprihăniți, prea cucernici, prea inocenți?

Există un echilibru, vreo dreaptă măsură în a fi și a ne arăta sfințenia?

Un ins ce se crede prea neprihănit probabil să aibă o mare problemă cu mândria. Se va crede invincibil spiritual, deci imun la ispite, căderi. Va împărți dihotomic lumea între el și cei sfinți și ceilalți – păcătoșii. Etalonul îl va constitui propriul set de reguli și cutume. Prea-neprihănirea de care ne îndeamnă Eclesiastul să ne ferim este cea care naște un adânc dispreț față de oameni. Din prea-neprihănirea vorbelor și prea-înțelepciunea sfaturilor nu se revarsă întotdeauna dragoste față de semeni, milă față de păcătoși.

Sectarismul presupune crearea unei identități prin segregare de restul, de profanii lumii. Mântuit sunt doar eu, cei din biserica sau cultul meu. Restul nu au nici o șansă pentru că: nu au o relație personală cu Dumnezeu cum am eu, nu frecventează cu regularitate biserica, nu sunt implicați în vreo lucrare … nu folosesc exact terminologia biblică în vigoare și … mai grav … citesc o altă ediție a Bibliei, diferită de cea pe care o citesc eu!

Pentru ce să ne pierdem singuri, mă întreb, recitind mesajul unei colege de liceu care după 20 de ani, îmi scrie cu sinceritate și durere:

Vorbesc cu Dumnezeu în fiecare zi. Citesc câte un verset cum făceam în liceu, dar nu am ce să caut într-o biserică baptistă. O femeie divorțată, un homosexual sau cineva care fumează sau bea nici nu ar avea ce să caute acolo. Nu s-ar ridica niciodată la nivelul celorlalți, al sfinților…

Trist cum unele din bisericile noastre (nu toate) funcționează ca niște instanțe de judecată, comunicând respingere și dispreț, impunând standarde și blocând astfel revărsarea mărețului Har, cel care transformă păcătoșii în sfinți iubitori, nu în sfinți aroganți și atotsuficienți.

 

Băiatul de la Centru

Doamne, fă-l cuminte pe Angheluţ! se roagă sincer băieţelul din prima bancă pentru colegul său, un puşti tuciuriu bine, cu nişte ochi sclipitori şi o forţă în îmbrăţişare care îţi taie răsuflarea. Când îi vine lui rândul să se roage, Angheluţ îi pomeneşte pe toţi fraţii lui, o familie lărgită care nu încape nici înghesuită pe foaia A 4 împărţită de doamna învăţătoare la ora de desen. De mama şi tata nu pomeneşte niciodată. Mereu vine o altă mamă după el de la Centru de minori de peste drum.

De 8 Martie, la montajul artistic dedicat mamelor a stat un pic în cumpănă când a fost întrebat cum o cheamă pe mama sa. Pe care să o pomenească? Pe cea adevărată, pe cea de suflet de la Centru? Are oare una de suflet? S-a bâlbâit un pic, a ezitat, dar tot numele mamei adevărate l-a rostit, care desigur nu a fost acolo să-l felicite, să-i ofere o caldă îmbrăţişare. Nu-i nimic, Angheluţ face risipă de îmbrăţişări în compensarea lipsei de afecţiune primite de acasă. Te strânge mai să te dărâme când te aştepţi mai puţin. Mamele colegilor, învăţătoarea, femeia de serviciu, profesorul de religie toţi au fost cel puţin o dată înlănţuiţi de braţele lui.

Angheluţ visează să devină un fotbalist la fel de bun ca Messi. Când prinde o minge nu o mai dă la nimeni. Argint viu, diagnosticat cu o formă moderată de ADHD, băiatul nu poate sta locului o clipă, finalizează cu greu sarcinile de lucru, mereu îşi uită câte ceva la şcoală sau acasă. Întrerupe des, se ridică mai tot timpul de pe scaun, se cere la baie, şi înfulecă pe sub bancă cornuri şcolare. Se pare că stomacul nu i se umple niciodată.

La ora de mate a trebuit să construiască  ceva din cuburi de zahăr. A construit el ce a construit, dar la un moment dat cuburile de zahăr  tot dispăreau de pe masă. Ce ai construit,  Angheluţ? Cu un zâmbet ştrengar şi gura plină  nu a putut să dea nici un răspuns.

În pauze, Angheluţ e justiţiar peste măsură. Îşi apără colegii de cei mai mari, răbufnind din orice. Ameninţă cu vorba fără să treacă la fapte. Ştie că dacă în şcoala asta nu-i ca toţi ceilalţi, va avea de suferit. Deja câţiva părinţi grijulii s-au arătat afectaţi de prezenţa lui într-o clasă de copii din familii bune, educaţi, creştini… Unul din taţi, şef pe undeva, şi-a exprimat ferm punctul de vedere după numai o săptămână în care fiica lui a stat cu el în bancă: Vă rog să o mutaţi, nu doresc ca fiica mea să mai stea vreodată cu el… 

Lui Angheluţ mereu i se schimbă colegii de bancă. Mai întâi a fost înconjurat de fete, tăcute şi cuminţi cu care nu a putut fi vorbăreţ. Acum, spre fericirea lui mai stă şi pe lângă câte un coleg mai liniştit, pe care îl corupe la vorbă. Despre maşini şi fotbalişti

Când gălăgia se înteţeşte, Angheluţ o ajută pe învăţătoare, cu vocea lui puternică se întoarce la ei, strigându-le: Tăceţi, bă!!! Ascultaţi-o pe doamna învăţătoare! Când e ceva de făcut în clasă, Angheluţ sare primul. Lăsaţi că împart eu, mă duc eu după cretă, îl ajut eu! 

Colegul lui de clasă preferat e tot ahtiat după fotbal, în unele după-amieze se întâlnesc să joace împreună. O familie din clasă l-a invitat la ei în timpul săptămânii, toată şcoala a aflat unde se duce el. Când învăţătoarea i-a promis că o să-l viziteze la centru, o întreba zilnic cu o faţă luminoasă: Da, nu veniţi, încă?

Cea mai mare pedeapsă pentru Angheluţ e să nu-l laşi în pauza mare, să-l ţii izolat de alergătura de pe terenul de fotbal… Îi e frică şi de biroul directorului unde a ajuns o singură dată după o boroboaţă… unde i s-a spus verde-n faţă că dacă nu se conformează pleacă din şcoală într-o altă şcoală unde elevii o să-l bată… iar dacă merge din rău în şi mai rău poate ajunge la închisoare.

Deja în semestru doi de şcoală, Angheluţ se roagă ca toţi ceilalţi, n-ai zice că-i de alt soi, în loc de Heroina cântă El ţine tot Pământul în mâna Lui, se stăpâneşte mult când e vorba de agresivitate. Îl poţi găsi uneori singur, lipit de scaun în pauza mare, luptându-se cu sine, cu pornirile lui: Nu ies azi în pauză, doamna învăţătoare. Şi-a bătut joc de mine unu, a zis că-s ţigan….dacă ies în pauză io îl bat…  mai bine rămân în clasă. 

La serbarea mamelor după ce toţi ceilalţi şi-au exprimat iubirea în versuri duioase şi elogiative, Angheluţ a fost singurul care, uşor bâlbăit, a recitat un verset: Poate o mamă  să  uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita cu nici un chip, zice Dumnezeu ( Isaia 49:15).

Câteva mame au lăcrimat pentru Angheluţ, poate şi din cele care nu şi l-ar dori niciodată coleg de bancă pentru odorul lor…

  

Pune-mă ca o pecete pe inima ta

Dragi fete,

Nu vă înşelaţi singure. Nu vă hrăniţi setea legitimă  de iubire din romane de dragoste, filme tip Hollywood, melodii romantice, citate siropoase de pe Facebook. Nu tot ce stârneşte emoţiile e şi bun. Nu vă lăsaţi impresionate de complimente, de buchetul mare de flori, de bijuteria scumpă, de beţia de cuvinte. Săpaţi mai adânc! Dragostea e legată indisolubil de Legământ, de promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu de a fi împreună până la moarte. Un bărbat care nu e dispus să renunţe la toate celelalte oferte pentru a vi se dedica trup şi suflet e un veşnic aventurier, în căutare de senzaţii…

Dragostea e exclusivistă. Meritaţi să trăiţi cu promisiunea de a fi iubite până la capăt, aşa cum şi voi trebuie să vă dedicaţi totalmente omului ales. Nu spun că e un lucru facil. Ceea ce cred că lipseşte generaţiei actuale de fete şi băieţi e tocmai rezilienţa, puterea interioară de a răzbate prin căsnicie, de a rămâne acolo chiar când devine foarte greu, când sentimentele se evaporă şi ies la lumină laturile ascunse. Iubirea se conjugă cu îndelunga răbdare.

Prin noi înşine nu vom putea fi rezilienţi, statornici, fideli. Cu atât mai mult cu cât suntem asediaţi de atâtea tentaţii, de promisiuni de fericire care ne îmbie la tot pasul. Cine rămâne într-o relaţie dificilă e adesea ironizat, compătimit, supus presiunii de a-şi făuri propriul destin, de a ieşi de sub stăpânirea partenerului de viaţă.

Dar ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Să nu ne pomenim luptând cu Însuşi Creatorul şi Iniţiatorul căsniciei! El ţese într-un chip tainic legăturile dintre inimi, leagă rănile, vindecă şi poate aprinde oricând minunata flacără a dragostei Lui.

Pasiunea aprinsă de El nu se stinge, e o pasiune pură, taină mare pe care o vom desluşi la Nunta Mielului.

V-aţi întrebat de ce istoria noastră aşa cum e ea prezentată în Biblie începe cu o un bărbat adormit căruia i se dăruieşte un ajutor potrivit şi se termină cu apoteotica nuntă a Mielului cu Biserica, Mireasa Sa?

Aşteptarea alesului va fi bucurie pentru fetele care au disciplina interioară de a nu-şi risipi sentimentele încolo şi încoace, de a-şi păstra ce au mai bun pentru un bărbat în stare să-şi asume relaţia până la capăt. Laşii sunt cei care dau bir cu fugiţii la prima dificultate.

Iubite mame

Nu-i aşa că adesea îl asociaţi pe Dumnezeu cu imaginea unui  tată? Însăşi rugăciunea domnească începe aşa de frumos cu „Tatăl nostru”, apoi, uneori vrem să-l asociem metaforic cu un soţ, cu un mire. El este Mirele, Bărbatul nostru care vrea o relaţie de intimitate spirituală cu noi, relaţie oglindită  în căsnicie, aşa cum a fost aceasta instituită la origini.

Seamănă ceva din Dumnezeu cu imaginea unei mame? Se întrezăreşte  acolo, în inima Lui o comoară, pe care să-o regăsim şi în inima unei mame?

În Matei cap. 23, Isus ceartă Ierusalimul, adresându-i următoarele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

Cum de a ales Isus o metaforă cu o cloşcă şi puii ei? Cum de s-a identificat cu maternitatea, cu comportamentul matern, într-un mod atât de evident? Imaginaţi-vă un Isus ce vrea să protejeze cu ardoarea unei  mame, să adăpostească sub aripi de orice pericol !

Acum vă contrariez puţin, amintindu-vă de un alt fragment, acela în care ucenicii îl anunţă pe Isus că au sosit să-L vadă mama şi fraţii lui. Reacţia Lui e uluitoare, în Marcu 3 cu 35 spune: Căci orişicine face voia lui Dumnezeu îmi este frate, soră şi mamă.

Nu era suficient să-I fim  doar frate şi soră, de ce ne-a invitat să-i fim şi mamă? Noi, mame pentru Isus? Ce apropiere sufletească, ce ataşament se naşte între o mamă şi copilul ei?

Uimitor cum Isus s-a folosit de imaginea puternică a maternităţii în dublu sens: pentru a ne ilustra dragostea-i protectoare, salvatoare, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cum  vizualizează El ataşamentul nostru  în dreptul Său.

Da, putem fi mamele lui Isus în felul în care îi îmbrăţişăm  la rândul nostru strângerea, în felul necondiţionat în care Îl iubim, pentru Sine Însuşi, indiferent ce ne va da.

Dragi mame, dacă sunt dimineţi în care vă treziţi descurajate, neapreciate, copleşite de rolul de mamă, amintiţi-vă cât de mult apreciază Dumnezeu misiunea voastră!

Voi sunteţi mai mult decât mamele pruncilor voştri sunteţi şi mame pentru  Fiul Său, Isus!

Extract de pasiune

apropo,

dacă nu te-ai hotărât încă să mă cadoriseşti în luna iubirii…

am eu o sugestie…  treci repede pe lângă one million roses… se vor ofili (cât de pragmatică am devenit)

nici ciocolată sub formă de inimi (va trebui să-o împart toată-toată cu copiii)…

nu mă scoate în oraş de vrei să fii original, cam toţi fac asta (şi tu acum 13 ani aşa m-ai cucerit)…

dragul meu, grăbeşte-te să-mi achiziţionezi crema nou apărută, e cu extract de pasiune,

opreşte semnele îmbătrânirii şi revitalizează totul!

cred că vei beneficia şi tu de efectele ei…eu îmi voi unge faţa dimineaţa şi seara şi voi simţi de la prima aplicare că sunt mai tânără, mai pasională

nu va mai trebui să facem nimic pentru a reaprinde flacăra, nici un pic de efort, decât acela de a cumpăra lună de lună miraculoasa cremă…

Şi vom trăi pasionali până când crema se va termina, sau bugetul nostru se va împuţina…

Atenţie: crema îşi pierde din eficacitate dacă faţa mea e încruntată, nemulţumită, tristă,  nemângâiată sau nesărutată zilnic.

N.B. Pentru manifestări neplăcute adresaţi-vă producătorului sau vânzătorului de iluzii şi nu uitaţi că orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare!