Pune-mă ca o pecete pe inima ta

Dragi fete,

Nu vă înşelaţi singure. Nu vă hrăniţi setea legitimă  de iubire din romane de dragoste, filme tip Hollywood, melodii romantice, citate siropoase de pe Facebook. Nu tot ce stârneşte emoţiile e şi bun. Nu vă lăsaţi impresionate de complimente, de buchetul mare de flori, de bijuteria scumpă, de beţia de cuvinte. Săpaţi mai adânc! Dragostea e legată indisolubil de Legământ, de promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu de a fi împreună până la moarte. Un bărbat care nu e dispus să renunţe la toate celelalte oferte pentru a vi se dedica trup şi suflet e un veşnic aventurier, în căutare de senzaţii…

Dragostea e exclusivistă. Meritaţi să trăiţi cu promisiunea de a fi iubite până la capăt, aşa cum şi voi trebuie să vă dedicaţi totalmente omului ales. Nu spun că e un lucru facil. Ceea ce cred că lipseşte generaţiei actuale de fete şi băieţi e tocmai rezilienţa, puterea interioară de a răzbate prin căsnicie, de a rămâne acolo chiar când devine foarte greu, când sentimentele se evaporă şi ies la lumină laturile ascunse. Iubirea se conjugă cu îndelunga răbdare.

Prin noi înşine nu vom putea fi rezilienţi, statornici, fideli. Cu atât mai mult cu cât suntem asediaţi de atâtea tentaţii, de promisiuni de fericire care ne îmbie la tot pasul. Cine rămâne într-o relaţie dificilă e adesea ironizat, compătimit, supus presiunii de a-şi făuri propriul destin, de a ieşi de sub stăpânirea partenerului de viaţă.

Dar ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Să nu ne pomenim luptând cu Însuşi Creatorul şi Iniţiatorul căsniciei! El ţese într-un chip tainic legăturile dintre inimi, leagă rănile, vindecă şi poate aprinde oricând minunata flacără a dragostei Lui.

Pasiunea aprinsă de El nu se stinge, e o pasiune pură, taină mare pe care o vom desluşi la Nunta Mielului.

V-aţi întrebat de ce istoria noastră aşa cum e ea prezentată în Biblie începe cu o un bărbat adormit căruia i se dăruieşte un ajutor potrivit şi se termină cu apoteotica nuntă a Mielului cu Biserica, Mireasa Sa?

Aşteptarea alesului va fi bucurie pentru fetele care au disciplina interioară de a nu-şi risipi sentimentele încolo şi încoace, de a-şi păstra ce au mai bun pentru un bărbat în stare să-şi asume relaţia până la capăt. Laşii sunt cei care dau bir cu fugiţii la prima dificultate.


Iubite mame

Nu-i aşa că adesea îl asociaţi pe Dumnezeu cu imaginea unui  tată? Însăşi rugăciunea domnească începe aşa de frumos cu „Tatăl nostru”, apoi, uneori vrem să-l asociem metaforic cu un soţ, cu un mire. El este Mirele, Bărbatul nostru care vrea o relaţie de intimitate spirituală cu noi, relaţie oglindită  în căsnicie, aşa cum a fost aceasta instituită la origini.

Seamănă ceva din Dumnezeu cu imaginea unei mame? Se întrezăreşte  acolo, în inima Lui o comoară, pe care să-o regăsim şi în inima unei mame?

În Matei cap. 23, Isus ceartă Ierusalimul, adresându-i următoarele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

Cum de a ales Isus o metaforă cu o cloşcă şi puii ei? Cum de s-a identificat cu maternitatea, cu comportamentul matern, într-un mod atât de evident? Imaginaţi-vă un Isus ce vrea să protejeze cu ardoarea unei  mame, să adăpostească sub aripi de orice pericol !

Acum vă contrariez puţin, amintindu-vă de un alt fragment, acela în care ucenicii îl anunţă pe Isus că au sosit să-L vadă mama şi fraţii lui. Reacţia Lui e uluitoare, în Marcu 3 cu 35 spune: Căci orişicine face voia lui Dumnezeu îmi este frate, soră şi mamă.

Nu era suficient să-I fim  doar frate şi soră, de ce ne-a invitat să-i fim şi mamă? Noi, mame pentru Isus? Ce apropiere sufletească, ce ataşament se naşte între o mamă şi copilul ei?

Uimitor cum Isus s-a folosit de imaginea puternică a maternităţii în dublu sens: pentru a ne ilustra dragostea-i protectoare, salvatoare, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cum  vizualizează El ataşamentul nostru  în dreptul Său.

Da, putem fi mamele lui Isus în felul în care îi îmbrăţişăm  la rândul nostru strângerea, în felul necondiţionat în care Îl iubim, pentru Sine Însuşi, indiferent ce ne va da.

Dragi mame, dacă sunt dimineţi în care vă treziţi descurajate, neapreciate, copleşite de rolul de mamă, amintiţi-vă cât de mult apreciază Dumnezeu misiunea voastră!

Voi sunteţi mai mult decât mamele pruncilor voştri sunteţi şi mame pentru  Fiul Său, Isus!


Extract de pasiune

apropo,

dacă nu te-ai hotărât încă să mă cadoriseşti în luna iubirii…

am eu o sugestie…  treci repede pe lângă one million roses… se vor ofili (cât de pragmatică am devenit)

nici ciocolată sub formă de inimi (va trebui să-o împart toată-toată cu copiii)…

nu mă scoate în oraş de vrei să fii original, cam toţi fac asta (şi tu acum 13 ani aşa m-ai cucerit)…

dragul meu, grăbeşte-te să-mi achiziţionezi crema nou apărută, e cu extract de pasiune,

opreşte semnele îmbătrânirii şi revitalizează totul!

cred că vei beneficia şi tu de efectele ei…eu îmi voi unge faţa dimineaţa şi seara şi voi simţi de la prima aplicare că sunt mai tânără, mai pasională

nu va mai trebui să facem nimic pentru a reaprinde flacăra, nici un pic de efort, decât acela de a cumpăra lună de lună miraculoasa cremă…

Şi vom trăi pasionali până când crema se va termina, sau bugetul nostru se va împuţina…

Atenţie: crema îşi pierde din eficacitate dacă faţa mea e încruntată, nemulţumită, tristă,  nemângâiată sau nesărutată zilnic.

N.B. Pentru manifestări neplăcute adresaţi-vă producătorului sau vânzătorului de iluzii şi nu uitaţi că orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare!

 

 

 

 


Cuptorul de foc al cuvintelor

Chiar vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vom fi rostit sau scris?

Din cuvintele noastre vom fi scoşi vinovaţi sau nevinovaţi?

Nu e prea de tot, Doamne, într-o lume atât de volubilă să ne judeci fiecare cuvinţel?

Dacă spunem vrute -şi nevrute- , îmbătându-ne de sonoritatea cuvintelor noastre, a propriilor rostiri, tot le vei cerne?

În Psalmul 12 ni se vorbeşte despre cuvinte mincinoase, despre buze linguşitoare, despre limba care vorbeşte cu trufie, despre oameni ce vorbesc din prisosul unei inimi prefăcute. Cuvintele ne dezvăluie starea inimii pe de o parte, dar, pe de altă parte ele pot fi duplicitare, ascunzând adevărata noastră identitate.

Putem face din propria elocinţă şi retorică idoli în faţa cărora să ne închinăm, instrumente prin care să-i manipulăm pe ceilalţi. Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?(Ps 12: 4)

Putem impresiona, manipula, uimi pe cei din jur cu elocinţa noastră, dar Dumnezeu cunoaşte substratul adânc al lor, sursa de unde izvorăsc. El le trece prin cuptorul Lui de foc, le testează autenticitatea, sinceritatea, curăţia.

Doar Cuvintele Lui sunt curate, ale noastre trebuiesc mereu curăţite  cu tăciunele purificator…

E periculos să admiri un om numai după dibăcia cu care îşi întrebuinţează inteligenţa verbală în public, poate că, acasă, rar au parte cei dragi ai săi de un cuvânt blând, de o frază încurajatoare. Poate că acolo, în sfera privată, domestică, cuvintele au o altă turnură, iar elocinţa se transformă în abuz verbal şi manipulare crasă!


(micro)sectarism

” – Doamna învăţătoare, eu ştiu ce l-a ajutat pe David să-l învingă pe Goliat!

– Da? Spune-ne şi nouă!

– Credinţa!

– Ba nu, ripostează un alt elev, nu credinţa! O praştie şi o piatră!

– Tu nu eşti pocăit! adaugă un altul…

– Ba, tu nu eşti pocăit, se apără băiatul contrazis!

– În clasa asta toţi suntem pocăiţi, concluzionează o fetiţă.

– Suntem pocăiţi sau trebuie toţi să ne pocăim? intervine moralizator doamna învăţătoare”.

Dincolo de umorul involuntar al unor elevi de clasa pregătitoare, nu pot să nu mă întreb: Cât de devreme începem să credem că există doar răspunsuri  unice la întrebări teologice adesea nuanţate, răspunsuri în baza cărora împărţim pocăinţa în stânga şi-n dreapta, după bunul plac?


Oglinzile noastre

Când Domnul a făcut omul, l-a creat după chipul şi asemănarea Lui.

Adam, împreună cu Eva au oglindit  Slava Creatorului, au reflectat relaţia perfectă a Sfintei Treimi.

Căderea aduce cu sine o schimbare majoră.  Toţi cei care se vor naşte din Adam vor moşteni chipul şi asemănarea lui Adam, a unui Adam cunoscător al binelui, dar şi al răului.  Păcatul se răspândeşte generaţional şi constatăm răsfoind paginile Genezei, cum păcatele taţilor au devenit păcatele fiilor. Aceleaşi tipare comportamentale păcătoase se regăsesc la prima, a doua generaţie. De pildă, Avram a minţit cu privire la soţia sa, spunând că îi este soră pentru a scăpa cu viaţă, la fel procedează şi fiul său Isaac.  O coincidenţă stranie care ne arată veridicitatea dictonului: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii”.‘

Copiii sunt oglinzile noastre. Noi suntem oglinzile părinţilor noştri.

Meditaţia de mai jos ne comunică cu francheţe exact acest lucru:

I have a little mirror.

My mirror does not lie. Does not pretend. Does not soften reality.

My mirror is seven years old. My daughter. My protégé. 

I can hide in church. I can hide with my friends. But my mirror faithfully reflects the state of my heart.

My dear friends and family know my faults. They overlook. They forgive. 

My mirror forgives, but she does not cease to reflect. 

Sometimes I am angry at my mirror. I dislike the ugly image she reveals. 

I blame the mirror when I should blame myself.

I know that someday my little mirror will grow up, and she might have little mirrors of her own.

Then she will understand my frustration, my struggles, and my inconsistencies. 

Today, she does not understand. She simply reflects. 

I resist the urge to shut my eyes against the reflection, pretending it is just a mar on my mirror. 

I ask my Lord for strength to change, to grow, to yield, to overcome.

His abundant grace is there for the taking. For me. (Kristy Howard)


Dumnezeu este cu noi (II)

” Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Aceasta este povestea de iubire care vine la tine de la început. Dumnezeul care a umblat cu noi în grădină, în răcoarea dimineţii, înainte ca păcatul Căderii să ne distrugă intimitatea cu El, este Dumnezeul care vine după poporul Său în stâlpul de nor, în stâlpul de foc, pentru că nu poate suporta să-Şi lase oamenii să hoinărească singuri. El este Dumnezeul care a venit la întristatul Iov într-un vânt, o tornadă, un uragan, este Cel care a făcut legământ cu Avraam ca un fum ce iese dintr-un cuptor, Cel care şi-a aşezat cortul în Sfânta Sfintelor pentru ca, în toată gloria Sa sfântă Shekinah, să se poată apropia din nou suficient de mult încât să trăiască în mijlocul oamenilor Săi. El este Dumnezeul care ne iubeşte şi care nu este doar 50% alături de noi, sau 72,3% pentru noi, ci este Dumnezeul care este întotdeauna, fără echivoc, 100% cu noi- Dumnezeul care ne iubeşte atât de mult, Dumnezeul care ţine atât de mult la noi încât alege să fie cu noi.

El renunţă la cer pentru ca tu să-l poţi lua în braţe pe pământ.

El vine ca un Copilaş, pentru a înlătura barierele.

El vine vulnerabil pentru că ştie că singura cale pentru a fi aproape de tine este prin a Se face vulnerabil faţă de tine. Tu nu poţi ajunge la intimitate decât prin uşa vulnerabilităţii. Prin urmare, Dumnezeu deschide uşa acestei lumi şi intră în ea ca un Copilaş, făcându-se cât se poate de vulnerabil. Face asta pentru că doreşte să aibă o intimitate de neimaginat cu tine.

Care religie a avut vreodată un dumnezeu care să dorească o astfel de intimitate cu noi încât să vină la noi făcându-se atât de vulnerabil?

Ce Dumnezeu a venit vreodată atât de tandru încât să-L putem atinge? Atât de fragil încât să-L putem zdrobi? Atât de vulnerabil încât inima Sa neprotejată să poată fi rănită? Doar acela care te iubeşte atât de mult încât e gata să sufere moartea pentru tine.

Doar Dumnezeul care a trebuit să vină la tine ca să te poată avea. Doar Dumnezeul care Şi-a riscat vulnerabilitatea  şi a plătit preţul pentru nelegiuirea ta, pentru că nu S-a mulţumit cu nimic mai puţin decât cu apropierea deplină de tine.

L-a costat totul ca să fie cu tine. Dar cine oare îşi va pune deoparte puţin timp doar ca să fie cu El? Cine doreşte darul prezenţei Sale?

Crăciunul înseamnă că Dumnezeu face tot ce e nevoie  ca să fie cu noi – şi noi trebuie să facem tot ce este nevoie  ca să fim cu ei. El a lăsat tronul Său din cer ca să fie cu tine. Treci peste convulsiile Crăciunului ca să ajungi la El.

Aprinde lumânări! Fă-ţi timp pentru El! Stelele se apropie de tine.

John Wesley a murit spunând cuvintele: „Cel mai minunat mesaj dintre toate este că Dumnezeu este cu noi”.

Cuvintele acestea ar putea răsuna în inimile noastre.

Ar putea fi bătaia veşnică a tobelor noastre, precum bătaia unui ciocan, precum zăngănitul dragostei care se apropie. „

Cel mai mare dar de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014, p. 208-209