Gânduri din Evanghelii

Sabatul a fost făcut pentru om…

Nu noi îi facem o favoare lui Dumnezeu, duminica, ci El. Odihna fizică împreună cu cea sufletească reprezintă combustibilul ce ne face să înaintăm încă o săptămână. Refuzul de a ne opri din munca și rutina noastră zilnică echivalează cu o răzvrătire împotriva propriului trup și, implicit, a Creatorului său. Nu-i de mirare că bat la ușă depresia, burnout-ul, anxietatea…

În pustiul ispitirii era și Diavolul, dar și îngeri slujitori…

Să crezi că ești complet singur într-un context ispititor e foarte periculos. Dumnezeu îngăduie ispita, fără a ne abandona ei. Ne lasă mereu portița de scăpare, în aerul rarefiat, încărcat de tentații se aude fâlfâitul de aripi al îngerilor…

Și demonii fac mărturisiri de credință: „Te știu cine ești: ești Sfântul lui Dumnezeu.”

Nu-i destul să faci, la un moment dat, o mărturisire de credință. Ea poate semăna cu a demonilor dacă nu alături acesteia faptele, care să dovedească schimbarea de la nivelul inimii…

” Casa Mea se va chema o casă de rugăciune”…

O biserică care, cu anevoie, îngăduie pe lista ei de priorități rugăciunea (pe locuri secundare) se va transforma, mai devreme sau mai târziu, într-o peșteră de tâlhari…

Isus a mâncat la masă cu vameșii și cu curvele… Noi pe cine invităm duminica aceasta la masă?

Uneori nici nu aruncăm o privire spre categoria aceasta de oameni, darămite să-i acceptăm ca și comeseni? Dar Isus afirma că ei vor intra înaintea multora ( chiar din bisericile noastre) în împărăția lui Dumnezeu.

Dumnezeu e Unul care vede în ascuns…

Când faci fapte bune în ascuns nu-ți primești răsplata de la oameni, ci direct de la Domnul. Când suni cu trâmbiță să afle toți ( de pe Facebook, Instagram) vei primi aprecieri de la oameni și…atât. Cum preferi?

„Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele…” Matei 19:8 (a)

Împietrirea inimii e unul dintre cele mai perfide păcate care ne despart de Dumnezeu și de semenii noștri. Împietrirea inimii în relația de căznicie (!) rupe unitatea, ducând la separare, chiar divorț. Împietrirea reprezintă un șir de acțiuni intenționate prin care nu ierți, nu uiți, nu mai oferi o șansă, așadar alegi să nu mai oferi afecțiune, iubire. Pietrificarea la nivelul emoțiilor ne poate proteja de răni pe termen lung, însă, o dată cu evitarea durerii, eliminăm din arsenalul emoțiilor noastre și capacitatea de a ne bucura în profunzime. Devenim reci, insensibili, nepăsători.

Domnul ne-a dat inimi de carne simțitoare, alegând împietrirea prin înșelăciunea păcatului, ne vom găsi, adesea, în postura fariseului sau chiar a ucenicului sub ochii căruia se petrece minunea…dar, care nu o poate vedea, nu o poate înțelege…

Avem ochii, dar nu pentru cel de lângă noi. Avem urechi, dar nu-l mai auzim, avem glande lacrimare, dar au secat lacrimile. Nimic nu ne mai extaziază, nimic nu ne mai străpunge.

Inima de piatră pompează doar sânge fără Viață, fără iubire, dor și milă. Un trup inert și rece ce nu mai poate deveni una cu un alt trup, locuit de o inimă de carne, rănită și tămăduită, de tot atâtea ori…

Precipitat de frumusețe

Să te trezești în triluri de păsărele, după ce mult timp te-ai trezit în huruitul tramvaielor…

Să auzi de la fetița ta, pe care o înveți literele, o afirmație uimitoare: Mamă, alfabetul e o lume!

Să simți mânuța fiului tău pe fața ta, seara, înainte de somn și să-l asculți cum repetă după tine, rugăciunea.

Să-ți surprinzi adolescenta la bucătărie, experimentând rețete noi, pentru toată familia.

Să cutreieri un deal cu o cohortă de fiice gălăgioase, plus prietenele lor, pentru o porție de râs și adrenalină.

Să îți vină în fiecare joi, prin Poștă, revistele preferate, hrană pentru minte și suflet.

Să încerci o freză nouă, o ojă nouă, niște cercei colorați, amintindu-ți că ești nu doar o femeie în spirit, ci și în trup.

Să citești texte de desfătare și plăcere, după teoreticianul Barthes. Literatură română, bună de așezat pe raftul de sus.

Să adaugi o continuare Rugăciunii domnești: și ne izbăvește de răul din noi, întotdeauna trebuie să continuăm așa…

Să întrevezi semnele Învierii, după o iarnă lungă. Să te trezești dimineața din nou și din nou, ca într-o avanpremieră a Învierii de Apoi.

Să visezi cum străbați un drum, la pas, împreună cu prietenii de familie, într-o călătorie de anduranță și cunoaștere de sine.

Să oferi o îmbrățișare pe timp de pandemie și să trimiți scrisori de încurajare unor persoane vulnerabile.

Să realizezi că Isus a purtat nu doar păcatele noastre, ci și durerile noastre. E tovarășul de drum al oricărui suferind.

Să simți în loc de judecată, o nesfârșită milă pentru cei ce îți greșesc și te rănesc cu bună știință.

Mama ta să-ți mai poată da îndrumări, iar tatăl învățătură, ție, unui copil aflat la vârsta mijlocie.

Să îți pregătești dizertația cu gândul unui doctorat, pentru că există o nevoie de cunoaștere irezistibilă. Poate că, C.S. Lewis avea dreptate: Dumnezeu nu face nici un apetit în zadar.

Să realizezi, cu trecerea timpului, că-i poți fi lui Isus nu doar soră, cum te-ai identificat până acum, ci și mamă. O relație de ascultare plină de tandrețe maternă. Nu ne-a dat voie Isus să facem parte din familia Lui? „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă.” Matei 12:50

Pornește camera!

De cum intră în delicata perioadă a adolescenței, unele fete își amplifică complexele de inferioritate atât de mult, încât au o adevărată fobie să-și pornească camerele video, când vorbesc la școală, la biserică, la universitate, pe platformele deja ultra-cunoscute. Sfiala, rușinea, jena de ce o să zică unul și altul cu privire la freza mea, camera mea sau coșurile de pe față, e pe undeva de înțeles la vârsta aceasta a îndoielii de sine.

Dar ce te faci când dai de aceeași reținere la femei mai mature? Frica de a fi judecate după aspectul fizic nu dispare cu vârsta, ci se accentuează. Și uite așa, la master, toate fetele, femeile ( unele cu copii) stau cu camerele video închise, cu microfonul închis, ascultând prelegeri, și pornind doar la insistențe, microfonul sau camera, pentru mici intervenții.

Oare când vom fi eliberate de frici, fobii cu privire la aspectul nostru fizic? Când vom dobândi acea încredere în noi care să treacă dincolo de felul în care arătăm? Când ne vom iubi corpul în totalitate, cu defectele și calitățile care-l fac unic?

Când vom înțelege că el poartă comoara unui suflet nemuritor, perla ascunsă, de mare preț?

Ca mame cum să nu ne iubim pântecul ce a purtat viața, sânii care au hrănit bebelușii și cearcănele atâtor nopți de legănat prunci?

Stă în alegerea noastră să ne rușinăm de trupul nostru sau să ne bucurăm de tot ce a fost în stare să ofere.

Când vom înceta să ne umilim, să ne degradăm prin auto-învinovățire potrivindu-ne chipului veacului acestuia? Frumusețea e în ochii privitorului, nu Instagramul o definește, nici vedetele siliconate și botoxate.

O fată, o femeie, care e sigură de frumusețea ei și care ajunge să se accepte și să se iubească pe sine va fi irezistibilă în orice vreme.

Pornește-ți camera! Ceea ce spui, tonalitate vocii tale, valoarea ideilor vor estompa cearcănele, coșurile și micile imperfecțiuni trupești.

Inimi nesimțitoare

Prin clasa  opta m-am îndrăgostit lulea de un băiat din corul bisericii pe care o frecventam. Nu ne vorbisem, doar schimbaserăm niște priviri mai pătrunzătoare. Băiatul cu pricina, pe care-l poreclisem: Ochelarii cenușii, obișnuia să trimită ocheade mai multor fete. Era înalt, subțirel, iar ochii aceia ascunși sub niște ochelari meseriași m-au cucerit.

Doar că, de la o vreme, atracția de care nu mai puteam să scap și care nu ducea nicăieri devenea copleșitoare.

O întrețineam în imaginația mea ca orice iubire irațională, neîmpărtășită.

Fiind o fată credincioasă care citea zilnic din micuța ei biblie albastră, am hotărât brusc, într-o zi, să-i cer Domnului un semn despre acest misterios băiat ce-mi inflamase sufletul. M-am pus pe genunchi, m-am rugat și, fie-mi iertat gestul, am deschis la întâmplare Biblia, iar ochii mi-au căzut pe următorul verset: „Inima lor e nesimțitoare ca grăsimea, dar eu mă desfătez în Legea Ta. ” Psalmul 119.70.

Atunci mi-au căzut niște solzi de pe ochi, am priceput că băiatului acestuia nu-i pasă de inima mea, pentru el totul e doar un flirt nevinovat.

A fost dureros mesajul, dar necesar în procesul de dezîndrăgostire.

Tare m-aș bucura dacă fetele mele ar întreba pe Domnul înainte să se lase copleșite cu totul de euforia îndrăgostirii adolescentine.

Cu siguranță Dumnezeu ar avea ceva să le transmită, numai să aibă urechile și ochii larg deschiși.

Inimile nesimțitoare sunt acum peste tot, ascunse de chipuri și trupuri cool, pozate din unghiul potrivit pe Instagram, Facebook sau Snapchat.

.

Ocazia de a face din casă, un cămin

Pandemia aceasta ne-a dat tuturor viața peste cap.

Dar, în tot răul și un bine. Suntem obligați să stăm acasă, în formulă completă: soț, soție, copii, bunici, în unele cazuri.

Avem acum timp din belșug să ne uităm unii în ochii celorlalți, să ne vedem, să ne auzim, să facem ceva împreună, să reparăm ce am stricat, să țesem ce am deșirat, să acoperim spărturile din relațiile noastre.

Dacă viața a fost pe repede înainte, acum timpul va curge lent. E un tâlc în toate această schimbare de paradigmă, cum ar spune cercetătorii.

Eu văd o fereastră de oportunitate pentru noi, pentru familiile noastre. Să facem din casă un cămin, să împrăștiem prin toate încăperile casei o pandemie de tandrețe cum se exprima atât de plastic, papa, zilele acestea!

Ar fi păcat ca pandemia să treacă, iar noi să ne întoarcem neschimbați  la viețile noastre ocupate, neprioritizate, lipsite de un set clar de valori de la care să nu ne abatem.

Acum , mai mult ca oricând, realizăm cât de importanți sunt cei dragi, cât de valoros e timpul petrecut cu ei, o investiție ce dăinuie până în veșnicie!

Desigur poți să ai impresia că ești cu ai tăi, dar de fapt să fii izolat în lumea ta, pe device-ul tău. Viața din on line, palpitantă acum și inevitabilă, ne poate fura comunicarea reală cu familia, cu Dumnezeu.  Avem nevoie de echilibru în toate.

Pentru creștini, acest timp poate fi perceput ca un Sabat prelungit, ca pe o ocazie de a ne smeri sufletele, de a ne odihni și bucura în Dumnezeu, pentru a deveni cu adevărat o resursă pentru cei aflați acum în nevoie.

Expertiza în familie

 Un  cunoscut psiholog clujean afirma, deunăzi, într-un interviu radiofonic, cât de important  este pentru orice om preocupat de cariera sa, să aibă momente de reflecție asupra practicilor sale profesionale.  Nu doar vechimea e importantă într-un domeniu  de activitate, ci mai ales  permanenta auto-reflecție, urmată de măsuri de îmbunătățire, de perfecționare. În 10 ani de muncă susținută, auto-evaluată, ai șanse să capeți expertiza într-un domeniu, să devii un expert. Sfatul pentru cei aflați la început de drum era să persevereze în cariera aleasă, nu să sară dintr-un job în altul, dar mai ales să-și gestioneze eficient  timpul liber, nelăsându-se prinși în  viitura social media.

Ei bine, cum am putea aplica aceste sfaturi venite din partea unui expert, în sfera privată, domestică a căminului?

Cum e posibil să fim soți sau soții de zeci de ani (deci vechimea o avem) fără o auto-reflecție asupra relației de căsnicie? Cum putem trăi în virtutea inerției fără un mic efort de a deveni partenerul potrivit pentru celălalt? De ce mediocritatea nu e depistată, blamată și îndepărtată într-un mariaj? De ce avem standarde atât de înalte profesional și atât de mici în cuplu?

Viața publică își trage seva din cea privată. Un om de succes în viziunea mea e unul care accede mereu spre desăvârșire nu doar la serviciu, ci și în familia sa.

Ca femei iubitoare de cămin trebuie să ne oprim din când în când, oricât am fi de ocupate, pentru a reflecta asupra practicilor noastre de cuplu,  parentale, asupra felului în care ne administrăm casa. De ce nu ne-am autoevalua la fel de riguros cum ne autoevaluăm la final de an în fața șefului, pomenind atât punctele tari, cât și pe cele slabe.

O analiza SWOT în bucătăria, dormitorul, camera de zi.

Vinul devine mai bun dacă e vechi, spune un proverb. Dacă profesezi în învățământul de stat ți se recompensează vechimea.

Însă contează de câți ani ești căsătorit doar în măsura în care povestea ta de iubire e tot mai înfloritoare.

Dacă te consideri creștin contează de cât timp mergi la biserică sau felul în care te-ai lăsat schimbat de Dumnezeu de-a lungul timpului?

Aș mai adăuga un singur lucru. Pentru a mă asigura că percepția asupra vieții mele e una corectă, atunci când mă autoevaluez, e extrem de important  să o fac înaintea lui Dumnezeu, Artizanul desăvârșirii mele. El scoate lucrurile ascunse la lumină, operează inimile împietrite, oferă viziune și umple orice vid existențial.

 

 

 

 

 

 

 

 

Chemarea de a scrie

Nu a început bine anul și am luat hotărârea fermă de a continua acest blog pe care l-am părăsit temporar, nu definitiv.

Scrisul a fost dintotdeauna terapia sufletului meu, un act atât de eliberator, încât nu mă mai pot lipsi de el.

De data asta, nu.

Așadar, mă reîntorc cu emoție și drag în acest spațiu virtual. Mă reîntorc îmbogățită de experiențele ultimilor ani, timp în care familia noastră s-a lărgit (avem și un băiețel), în care m-am întors la catedră și pe băncile universității, în care mi-am depășit frici și neputințe.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu care m-a făcut îndelung răbdătoare și puternică prin provocările lăsate în viața mea.

Sunt gata să pornesc în această aventură a scrisului, cu o tușă de condei un pic mai realistă, mai aprigă, mai dilematică.

Nu mai sufăr nici de perfecționism (deși una din valorile mele rămâne excelența), nici de exces de sensibilitate, rămâne de văzut  cât de ultra feminin va mai fi acest blog, căruia îi doresc trezire ușoară după un somn așa de lung!

 

 

 

 

 

 

Rugăciuni pe viață

 

„Domnul meu, mă rog ca fetele mele să aibă o relație apropiată, plină de iubire, fericită și împlinitoare cu fiecare membru al familiei pe toată durata vieții lor. Mă rog ca între ele să existe întotdeauna o bună comunicare și ca neiertarea să nu prindă rădăcină în inimile lor. Ajută-le să se iubească, să se prețuiască, să se respecte reciproc astfel ca relația pe care a stabilit-o Dumnezeu între ele să nu se rupă (…) și Domnul meu dacă s-a produs vreo separare, sau dacă vreo relație este încordată sau ruptă, Te rog să înlături motivul separării și să dai vindecare.”(Adaptare dupa Stormie Omartian: Puterea rugăciunii unui părinte, Kerigma, Oradea, 2006)

 

Nu poți rosti rugăciunea aceasta fără să te evaluezi critic ca părinte. Cât ești de împăciuitor în familia ta? Ce model oferi de soluționare a conflictelor, inevitabile de altfel în orice cămin? Ai tendința de a favoriza vreunul din copii, semănând semințele discordiei între frați? Cum arată bula ta relațională cu fiecare copil în parte? Care e dinamica relațiilor din căminul tău? Ce poți face practic ca relațiile dintre frați să se consolideze?

 

Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să te rogi cu însuflețire pentru relațiile din sânul familiei. Dezbinările nu au ce căuta într-un cămin creștin care îl are în centru pe Hristos, denumit în Isaia ca Prinț al Păcii.

Tăcerea lui Adam

Toate tăcerile bărbaților noștri își au originea în acea primă tăcere din Grădina Eden, când Adam a mușcat fără nici o împotrivire din fructul interzis oferit de Eva, devenind astfel complice la cea dintâi nelegiuire a umanității.

Bărbatul mandatat să stăpânească, să păzească, să intre într-o bătălie măreață, a capitulat, alegând pasivitatea în locul acțiunii, negându-și chemarea,  pentru plăceri de o clipă.

Mi-aduc aminte de tăcerea plină de lașitate a lui Avram care nu a dezvăluit faptul că Sara e soția lui de teamă să nu fie omorât de egipteni. Îmi imaginez cât de lipsită de apărare s-o fi simțit femeia aceasta. Însuși Domnul a intervenit lovind casa lui Faraon cu mari urgii din pricina tăcerii lui Avram.

Ceva se frânge în inima femeii când își simte bărbatul de lângă ea tăcut, pasiv, neimplicat, nepăsător în fața luptelor spirituale sau emoționale pe care le are de dus. Curând își va purta singură de grijă, nădăjduind în Dumnezeu și renunțând la a mai căuta odihnă, metaforic vorbind în casa vreunui bărbat.

Tăcerile bărbaților căsătoriți sunt acolo, în gesturile cele mai prozaice ale vieții de cuplu. Incapacitatea de a-și  asculta cu toată atenția soțiile, lipsa de empatie, evitarea confruntării cu adevărurile dureroase ale relației și neostoita fugă, evadare, în marile sau micile plăceri ale vieții.

Câți bărbați nu sunt total deconectați emoțional și afectiv de partenerele lor, dar atât de conectați cu tehnologia de ultimă oră. Ultimul film apărut pe torrent, un nou joc plin de adrenalină, un proiect de la job, fură serile și nopțile nevestelor dornice  de atenția și prezența bărbaților lor, nu doar atunci când aceștia vor o partidă fierbinte de sex. Nici măcar pentru asta nu vor mai lupta când pornografia, accesibilă pretutindeni, le oferă gratificații sexuale imediate, fără efortul vreunui preludiu sau intimități sufletești.

Femeile au misiunea grea de a recapta atenția unor bărbați pierduți de multe ori în mrejele tehnologiei, ale pornografiei și ale divertismentului ieftin.

Tăcerile tulburătoare ale bărbaților sunt de fapt abdicări de la propria masculinitate, o fugă lașă de responsabilitate, o înstrăinare de Domnul. Când mâinile nu se mai ridică spre cer căci sunt pline de mânie și necurăție, consecințele nu întârzie să apară. Familii dezbinate, divorțuri, frângeri, suferințe emoționale și răni care par să nu se mai cicatrizeze.

Ce mai poate trezi bărbatul din adormirea lui, din tăcerea-i vinovată?

Numai atingerea Duhului și… poate… o femeie care își pune în sfârșit toată nădejdea în Dumnezeu,  continuând să rămână feminină în toată vulnerabilitatea ei, știind  că puterea și demnitatea îi este dată de Cel care o numește preaiubită.

Vom risca iubind chiar dacă dragostea noastră nu-i va face pe ceilalți să se schimbe, pentru că așa cum spunea Ann Voskamp: Ce contează este că prin sacrificiul de a iubi pe cineva, devenim mai asemănători cu Cineva. Indiferent dacă ceva sau cineva se schimbă sau nu, reușita iubirii constă în cum ne schimbăm noi pentru că am continuat să iubim. 

Ușor de scris greu de realizat. Acest fel de sacrificiu nu are absolut nimic de a face cu dragostea romantică la care tot visăm noi femeile începând de pe la 10 ani…

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre dureri nerostite

Se întâmplă să simți uneori o apăsare lăuntrică incredibilă, o greutate pe care trebuie să o porți zi și noapte ca pe un nenăscut în pântece, o durere diformă, fără nume care străpunge învelișurile inimii și iese la suprafață când te aștepți mai puțin. Te trezești izbucnind în plâns aparent fără vreun motiv și-ți spui că ești femeie, că o fi hormonii de vină, sau ziua istovitoare sau presiunea zilnică de a fi la înălțime, de a arăta că te descurci, că ții pasul cu ceilalți. Planurile îți pot reuși perfect, ai bifat pe lista obiectivelor, ai cules o laudă, un succes, dar tot ceea ce îți dorești este să ieși din mulțimea gălăgioasă, să te retragi în singurătate și în cel mai fericit caz să-ți afunzi capul într-o pernă moală pe care să o scalzi în lacrimi. Uneori durerea nu poate fi discretă, nici camuflată. Țipătul e real și vine necenzurat dintr-o inimă frântă. Atunci ai face orice să-ți anesteziezi durerea și rușinea asociată ei, sentimentul stingher că nu mai faci parte din puzzle-ul lumii, că nu te mai înscrii pe traiectoria bucuroșilor de pe Facebook ce-și postează fericirile zilnice într-un ritm amețitor.

Atunci ai vrea ca cineva să te ia în brațe și să nu te mai dea jos niciodată. Ai vrea să împărtășești cuvinte și mai ales, multe lacrimi, ai vrea să te simți cu adevărat văzută, ascultată, mângâiată. Tânjești ca bunătatea cuiva să se aștearnă ca o pătură pufoasă peste rănile tale.

Dar nu este timp pentru așa ceva, ziua e prea scurtă pentru multele îndatoriri, nu se cade să se oprești din rutina zilnică pentru a-ți asculta glasul inimii. Vinovăția te înfășoară: cum, ai atâtea motive să fii recunoascătoare? , de ce ai obosi pe cineva cu plângerile tale, toate sunt doar mofturi, trebuie să muncești mai mult și mai focusat, ar fi bine și  să te mai  relaxezi din când în când, să-ți amorțești simțurile cu ceea ce știi tu că-ți produce plăcere și să lași în urmă chipul hidos al oricărei suferințe… O muzică bună, o baie prelungită, un film incitant, o rochie nouă și neapărat scumpă, o schimbare de look te vor face să te simți din nou vie. Chiar și vizita la stomatolog va fi o oază de relaxare…

Te duci să-ți extragi măseaua de minte cu o frică nemaipomenită, dar te întâmpină cu amabilitate maximă doctorul stomatolog care cu vocea lui blândă îți calmează anxietatea vorbindu-ți permanent, întrebându-te cum te simți, dacă te doare ceva. Parcă ai fi la terapie nu la dentist. Nu înțelegi mai nimic din toți termenii aceia sofisticați, dar blândețea pe care nu te-ai fi așteptat să o întâlnești tocmai aici, gonește orice frică. Mai că-ți vine să-i spui tot ce te doare, dar realizezi pericolul și îți reții cuvintele. Când doctorul pornește  muzica clasică șuvoiul de lacrimi se revarsă involuntar. Atunci conștientizezi că durerea aceasta nerostită și-a făcut loc prin fisurile inimii și s-a revărsat în afară într-un moment propice și totuși într-un loc atât de neobișnuit cum ar fi cabinetul unui doctor de dinți, nu de suflete. Rușinea e copleșitoare, te scuzi că ai avut o zi grea și s-au adunat multe. Doctorul și asistenta se retrag pentru câteva momente, timp în care ai   răgazul de a-ți reveni. Ai vrea să stai o veșnicie pe scaunul acela nu doar să-ți se extragă măseaua, ci și toată durerea.

Te întrebi ce să faci cu durerea ce pare că nu se lasă prea mult timp nici camuflată, nici anesteziată. Somnul nu o poate reduce total, căci visele sunt atât de învolburate și chinuitoare, repetitive prin tema lor. Cine le poate tălmăci? Sunt ele o radiografie a subconștientului feminin? Mă trezesc și-mi privesc verigheta și inelul de logodnă, sunt pe deget și răsuflu ușurată, știu acum că sunt căsătorită și știu și cu cine. În vis trăiam un acut sentiment de nesiguranță și confuzie, nu mai știam nici dacă sunt căsătorită, nici cu cine. Mă simțeam ca într-o casă fără acoperiș. Încercam să-mi reamintesc cine era alesul, jumătatea mea, sufletul-meu pereche.

Cum să trăim cu durerile noastre? Cum să le recunoaștem? De ce să nu le amorțim? Ce să facem cu ele astfel încât să nu ne distrugă? Cum putem să ne dăruim altora cu tot cu frângerile noastre? Cum putem să vindecăm cu rănile noastre picurânde? Cum putem ieși din durerea noastră înspre alții? Există oare o împlinire dincolo de orice suferință?

Cine ne poate  privi adânc în suflet fără să fugă de frângerea noastră?

Numai Cineva care a fost la rându-I frânt, care a băut paharul suferinței până la capăt.

El este Tămăduitorul rănit.

Cine ne-a mai iubit ca El, până la moarte?