Se întâmplă să simți uneori o apăsare lăuntrică incredibilă, o greutate pe care trebuie să o porți zi și noapte ca pe un nenăscut în pântece, o durere diformă, fără nume care străpunge învelișurile inimii și iese la suprafață când te aștepți mai puțin. Te trezești izbucnind în plâns aparent fără vreun motiv și-ți spui că ești femeie, că o fi hormonii de vină, sau ziua istovitoare sau presiunea zilnică de a fi la înălțime, de a arăta că te descurci, că ții pasul cu ceilalți. Planurile îți pot reuși perfect, ai bifat pe lista obiectivelor, ai cules o laudă, un succes, dar tot ceea ce îți dorești este să ieși din mulțimea gălăgioasă, să te retragi în singurătate și în cel mai fericit caz să-ți afunzi capul într-o pernă moală pe care să o scalzi în lacrimi. Uneori durerea nu poate fi discretă, nici camuflată. Țipătul e real și vine necenzurat dintr-o inimă frântă. Atunci ai face orice să-ți anesteziezi durerea și rușinea asociată ei, sentimentul stingher că nu mai faci parte din puzzle-ul lumii, că nu te mai înscrii pe traiectoria bucuroșilor de pe Facebook ce-și postează fericirile zilnice într-un ritm amețitor.
Atunci ai vrea ca cineva să te ia în brațe și să nu te mai dea jos niciodată. Ai vrea să împărtășești cuvinte și mai ales, multe lacrimi, ai vrea să te simți cu adevărat văzută, ascultată, mângâiată. Tânjești ca bunătatea cuiva să se aștearnă ca o pătură pufoasă peste rănile tale.
Dar nu este timp pentru așa ceva, ziua e prea scurtă pentru multele îndatoriri, nu se cade să se oprești din rutina zilnică pentru a-ți asculta glasul inimii. Vinovăția te înfășoară: cum, ai atâtea motive să fii recunoascătoare? , de ce ai obosi pe cineva cu plângerile tale, toate sunt doar mofturi, trebuie să muncești mai mult și mai focusat, ar fi bine și să te mai relaxezi din când în când, să-ți amorțești simțurile cu ceea ce știi tu că-ți produce plăcere și să lași în urmă chipul hidos al oricărei suferințe… O muzică bună, o baie prelungită, un film incitant, o rochie nouă și neapărat scumpă, o schimbare de look te vor face să te simți din nou vie. Chiar și vizita la stomatolog va fi o oază de relaxare…
Te duci să-ți extragi măseaua de minte cu o frică nemaipomenită, dar te întâmpină cu amabilitate maximă doctorul stomatolog care cu vocea lui blândă îți calmează anxietatea vorbindu-ți permanent, întrebându-te cum te simți, dacă te doare ceva. Parcă ai fi la terapie nu la dentist. Nu înțelegi mai nimic din toți termenii aceia sofisticați, dar blândețea pe care nu te-ai fi așteptat să o întâlnești tocmai aici, gonește orice frică. Mai că-ți vine să-i spui tot ce te doare, dar realizezi pericolul și îți reții cuvintele. Când doctorul pornește muzica clasică șuvoiul de lacrimi se revarsă involuntar. Atunci conștientizezi că durerea aceasta nerostită și-a făcut loc prin fisurile inimii și s-a revărsat în afară într-un moment propice și totuși într-un loc atât de neobișnuit cum ar fi cabinetul unui doctor de dinți, nu de suflete. Rușinea e copleșitoare, te scuzi că ai avut o zi grea și s-au adunat multe. Doctorul și asistenta se retrag pentru câteva momente, timp în care ai răgazul de a-ți reveni. Ai vrea să stai o veșnicie pe scaunul acela nu doar să-ți se extragă măseaua, ci și toată durerea.
Te întrebi ce să faci cu durerea ce pare că nu se lasă prea mult timp nici camuflată, nici anesteziată. Somnul nu o poate reduce total, căci visele sunt atât de învolburate și chinuitoare, repetitive prin tema lor. Cine le poate tălmăci? Sunt ele o radiografie a subconștientului feminin? Mă trezesc și-mi privesc verigheta și inelul de logodnă, sunt pe deget și răsuflu ușurată, știu acum că sunt căsătorită și știu și cu cine. În vis trăiam un acut sentiment de nesiguranță și confuzie, nu mai știam nici dacă sunt căsătorită, nici cu cine. Mă simțeam ca într-o casă fără acoperiș. Încercam să-mi reamintesc cine era alesul, jumătatea mea, sufletul-meu pereche.
Cum să trăim cu durerile noastre? Cum să le recunoaștem? De ce să nu le amorțim? Ce să facem cu ele astfel încât să nu ne distrugă? Cum putem să ne dăruim altora cu tot cu frângerile noastre? Cum putem să vindecăm cu rănile noastre picurânde? Cum putem ieși din durerea noastră înspre alții? Există oare o împlinire dincolo de orice suferință?
Cine ne poate privi adânc în suflet fără să fugă de frângerea noastră?
Numai Cineva care a fost la rându-I frânt, care a băut paharul suferinței până la capăt.
El este Tămăduitorul rănit.
Cine ne-a mai iubit ca El, până la moarte?