Povești contemporane

Închide ochii și imaginează-ți un oraș mare, pe nume Tot-La-Fix.  Fără parcuri, fără copii pe biciclete, fără vânzători de acadele… doar clădiri colțuroase, triste, aliniate una lângă alta.  Conducătorul orașului era Împăratul Unghi-Drept. Legea orașului stipula ca toți, cu mic cu mare, să se supună unui orar fără răgaz, fără odihnă, fără preget.

În acest oraș totul  se derulează după cel mai strict program: trezitul, spălatul, gimnastica, micul dejun, apoi drumul spre serviciu, apoi munca de dimineața până seara, timp în care copiii sunt la grădiniță sau școală. Urmează cina de la ora șapte fix, privitul la televizor și culcarea tot la oră fixă.

Numai că, la marginea orașului robotizat, trăia Berta, o bătrânică uitată de lume, care prin căsuța ei cu cedarc, prin plopul și teiul din spatele casei, prin văcuța blândă și cele două rațe, prin grădina ei de zarzavat, sfida legile din orașul Tot-La -Fix. Bertei îi plăcea să aibă de toate din propria-i grădină. Muncea din greu pentru asta, dar nu uita să se cufunde în fotoliul ei cu o carte de povești în mână.

Cei doi nepoței  o vizitau foarte rar, deoarece aveau și ei un program bine determinat, cu scoală și un șir interminabil de cursuri, programate de marele computer al orașului.

Mâncarea pe care locuitorii orașului o înghițeau în fix trei minute era un soi de pastă lipicioasă, lipsită de orice aromă.

 Totul a început să se schimbe când Tomi și Ana au vizitat-o pe bunicuța Berta:

Bunico, zise Tomi, cu gura plină, da’ de ce la tine mâncarea e așa de bună?

 Și de ce nu putem și noi să avem acasă mâncare din asta? 

Pentru că la voi în oraș nu-i timp pentru așa ceva. Voi trebuie să faceți totul FĂRĂ- ZĂBAVĂ. Când să mai aveți timp să savurați, să mirosiți, să … mestecați? […]

A fost o vreme în care oamenii locuiau în case. Fiecare construită în alt fel. Aveau grădini cu flori mirositoare, copaci cu păsări cântătoare. Munceau și atunci, dar aveau timp. Timp să se plimbe cu copiii, timp să le spună povești, timp să se joace cu ei…

Să se joace?! Ce înseamnă asta?…

Puși pe gânduri de vorbele bunicii, nepoțeii ajung la concluzia că dacă vor să se bucure de mai mult timp, trebuie să se reîntoarcă în burta mamei. Zis și făcut.  Cu timpul, toți copiii orașului se  retrag în burțile mamelor pentru a se juca nestingheriți și pentru a fi mai aproape de ele.

De aici încolo povestea devine fascinantă și e greu de transpus în cuvinte…

Dar, Victoria Pătrașcu cu deosebită grație și candoare   reușește să ne pună pe gânduri, prin vocile interioare ale mulțimilor de graviduțe din orașul TotLa – Fix, care își plimbă cu mândrie burțile în văzul lumii.  Și care îndrăznesc să viseze. Să-și aducă aminte… Care nu mai vor atât de mult la serviciu. Căci minunile din burtă cer mângâieri, alinturi, nesfârșite povești, deci timp…

Nu dezvălui finalul din Povestea Orașului Tot-La-Fix (de Victoria Pătrașcu, din vol. Stejarul pitic, cel mai bun tătic!, Editura Cartea Copiilor, București, 2013), dar vă invit să vă delectați cu această minunată poveste de adormit copiii, dar de trezit părinții

N.B. Nu știu cum, dar povestea mă împinge parcă să lecturez monografia poetică, „Cerul din burtă”,  a  Ioanei Nicolaie.

Anunțuri

One response to “Povești contemporane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: