Author Archives: Nico Rus

Băiatul de la Centru

Doamne, fă-l cuminte pe Angheluţ! se roagă sincer băieţelul din prima bancă pentru colegul său, un puşti tuciuriu bine, cu nişte ochi sclipitori şi o forţă în îmbrăţişare care îţi taie răsuflarea. Când îi vine lui rândul să se roage, Angheluţ îi pomeneşte pe toţi fraţii lui, o familie lărgită care nu încape nici înghesuită pe foaia A 4 împărţită de doamna învăţătoare la ora de desen. De mama şi tata nu pomeneşte niciodată. Mereu vine o altă mamă după el de la Centru de minori de peste drum.

De 8 Martie, la montajul artistic dedicat mamelor a stat un pic în cumpănă când a fost întrebat cum o cheamă pe mama sa. Pe care să o pomenească? Pe cea adevărată, pe cea de suflet de la Centru? Are oare una de suflet? S-a bâlbâit un pic, a ezitat, dar tot numele mamei adevărate l-a rostit, care desigur nu a fost acolo să-l felicite, să-i ofere o caldă îmbrăţişare. Nu-i nimic, Angheluţ face risipă de îmbrăţişări în compensarea lipsei de afecţiune primite de acasă. Te strânge mai să te dărâme când te aştepţi mai puţin. Mamele colegilor, învăţătoarea, femeia de serviciu, profesorul de religie toţi au fost cel puţin o dată înlănţuiţi de braţele lui.

Angheluţ visează să devină un fotbalist la fel de bun ca Messi. Când prinde o minge nu o mai dă la nimeni. Argint viu, diagnosticat cu o formă moderată de ADHD, băiatul nu poate sta locului o clipă, finalizează cu greu sarcinile de lucru, mereu îşi uită câte ceva la şcoală sau acasă. Întrerupe des, se ridică mai tot timpul de pe scaun, se cere la baie, şi înfulecă pe sub bancă cornuri şcolare. Se pare că stomacul nu i se umple niciodată.

La ora de mate a trebuit să construiască  ceva din cuburi de zahăr. A construit el ce a construit, dar la un moment dat cuburile de zahăr  tot dispăreau de pe masă. Ce ai construit,  Angheluţ? Cu un zâmbet ştrengar şi gura plină  nu a putut să dea nici un răspuns.

În pauze, Angheluţ e justiţiar peste măsură. Îşi apără colegii de cei mai mari, răbufnind din orice. Ameninţă cu vorba fără să treacă la fapte. Ştie că dacă în şcoala asta nu-i ca toţi ceilalţi, va avea de suferit. Deja câţiva părinţi grijulii s-au arătat afectaţi de prezenţa lui într-o clasă de copii din familii bune, educaţi, creştini… Unul din taţi, şef pe undeva, şi-a exprimat ferm punctul de vedere după numai o săptămână în care fiica lui a stat cu el în bancă: Vă rog să o mutaţi, nu doresc ca fiica mea să mai stea vreodată cu el… 

Lui Angheluţ mereu i se schimbă colegii de bancă. Mai întâi a fost înconjurat de fete, tăcute şi cuminţi cu care nu a putut fi vorbăreţ. Acum, spre fericirea lui mai stă şi pe lângă câte un coleg mai liniştit, pe care îl corupe la vorbă. Despre maşini şi fotbalişti

Când gălăgia se înteţeşte, Angheluţ o ajută pe învăţătoare, cu vocea lui puternică se întoarce la ei, strigându-le: Tăceţi, bă!!! Ascultaţi-o pe doamna învăţătoare! Când e ceva de făcut în clasă, Angheluţ sare primul. Lăsaţi că împart eu, mă duc eu după cretă, îl ajut eu! 

Colegul lui de clasă preferat e tot ahtiat după fotbal, în unele după-amieze se întâlnesc să joace împreună. O familie din clasă l-a invitat la ei în timpul săptămânii, toată şcoala a aflat unde se duce el. Când învăţătoarea i-a promis că o să-l viziteze la centru, o întreba zilnic cu o faţă luminoasă: Da, nu veniţi, încă?

Cea mai mare pedeapsă pentru Angheluţ e să nu-l laşi în pauza mare, să-l ţii izolat de alergătura de pe terenul de fotbal… Îi e frică şi de biroul directorului unde a ajuns o singură dată după o boroboaţă… unde i s-a spus verde-n faţă că dacă nu se conformează pleacă din şcoală într-o altă şcoală unde elevii o să-l bată… iar dacă merge din rău în şi mai rău poate ajunge la închisoare.

Deja în semestru doi de şcoală, Angheluţ se roagă ca toţi ceilalţi, n-ai zice că-i de alt soi, în loc de Heroina cântă El ţine tot Pământul în mâna Lui, se stăpâneşte mult când e vorba de agresivitate. Îl poţi găsi uneori singur, lipit de scaun în pauza mare, luptându-se cu sine, cu pornirile lui: Nu ies azi în pauză, doamna învăţătoare. Şi-a bătut joc de mine unu, a zis că-s ţigan….dacă ies în pauză io îl bat…  mai bine rămân în clasă. 

La serbarea mamelor după ce toţi ceilalţi şi-au exprimat iubirea în versuri duioase şi elogiative, Angheluţ a fost singurul care, uşor bâlbăit, a recitat un verset: Poate o mamă  să  uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita cu nici un chip, zice Dumnezeu ( Isaia 49:15).

Câteva mame au lăcrimat pentru Angheluţ, poate şi din cele care nu şi l-ar dori niciodată coleg de bancă pentru odorul lor…

  


Pune-mă ca o pecete pe inima ta

Dragi fete,

Nu vă înşelaţi singure. Nu vă hrăniţi setea legitimă  de iubire din romane de dragoste, filme tip Hollywood, melodii romantice, citate siropoase de pe Facebook. Nu tot ce stârneşte emoţiile e şi bun. Nu vă lăsaţi impresionate de complimente, de buchetul mare de flori, de bijuteria scumpă, de beţia de cuvinte. Săpaţi mai adânc! Dragostea e legată indisolubil de Legământ, de promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu de a fi împreună până la moarte. Un bărbat care nu e dispus să renunţe la toate celelalte oferte pentru a vi se dedica trup şi suflet e un veşnic aventurier, în căutare de senzaţii…

Dragostea e exclusivistă. Meritaţi să trăiţi cu promisiunea de a fi iubite până la capăt, aşa cum şi voi trebuie să vă dedicaţi totalmente omului ales. Nu spun că e un lucru facil. Ceea ce cred că lipseşte generaţiei actuale de fete şi băieţi e tocmai rezilienţa, puterea interioară de a răzbate prin căsnicie, de a rămâne acolo chiar când devine foarte greu, când sentimentele se evaporă şi ies la lumină laturile ascunse. Iubirea se conjugă cu îndelunga răbdare.

Prin noi înşine nu vom putea fi rezilienţi, statornici, fideli. Cu atât mai mult cu cât suntem asediaţi de atâtea tentaţii, de promisiuni de fericire care ne îmbie la tot pasul. Cine rămâne într-o relaţie dificilă e adesea ironizat, compătimit, supus presiunii de a-şi făuri propriul destin, de a ieşi de sub stăpânirea partenerului de viaţă.

Dar ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! Să nu ne pomenim luptând cu Însuşi Creatorul şi Iniţiatorul căsniciei! El ţese într-un chip tainic legăturile dintre inimi, leagă rănile, vindecă şi poate aprinde oricând minunata flacără a dragostei Lui.

Pasiunea aprinsă de El nu se stinge, e o pasiune pură, taină mare pe care o vom desluşi la Nunta Mielului.

V-aţi întrebat de ce istoria noastră aşa cum e ea prezentată în Biblie începe cu o un bărbat adormit căruia i se dăruieşte un ajutor potrivit şi se termină cu apoteotica nuntă a Mielului cu Biserica, Mireasa Sa?

Aşteptarea alesului va fi bucurie pentru fetele care au disciplina interioară de a nu-şi risipi sentimentele încolo şi încoace, de a-şi păstra ce au mai bun pentru un bărbat în stare să-şi asume relaţia până la capăt. Laşii sunt cei care dau bir cu fugiţii la prima dificultate.


Iubite mame

Nu-i aşa că adesea îl asociaţi pe Dumnezeu cu imaginea unui  tată? Însăşi rugăciunea domnească începe aşa de frumos cu „Tatăl nostru”, apoi, uneori vrem să-l asociem metaforic cu un soţ, cu un mire. El este Mirele, Bărbatul nostru care vrea o relaţie de intimitate spirituală cu noi, relaţie oglindită  în căsnicie, aşa cum a fost aceasta instituită la origini.

Seamănă ceva din Dumnezeu cu imaginea unei mame? Se întrezăreşte  acolo, în inima Lui o comoară, pe care să-o regăsim şi în inima unei mame?

În Matei cap. 23, Isus ceartă Ierusalimul, adresându-i următoarele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

Cum de a ales Isus o metaforă cu o cloşcă şi puii ei? Cum de s-a identificat cu maternitatea, cu comportamentul matern, într-un mod atât de evident? Imaginaţi-vă un Isus ce vrea să protejeze cu ardoarea unei  mame, să adăpostească sub aripi de orice pericol !

Acum vă contrariez puţin, amintindu-vă de un alt fragment, acela în care ucenicii îl anunţă pe Isus că au sosit să-L vadă mama şi fraţii lui. Reacţia Lui e uluitoare, în Marcu 3 cu 35 spune: Căci orişicine face voia lui Dumnezeu îmi este frate, soră şi mamă.

Nu era suficient să-I fim  doar frate şi soră, de ce ne-a invitat să-i fim şi mamă? Noi, mame pentru Isus? Ce apropiere sufletească, ce ataşament se naşte între o mamă şi copilul ei?

Uimitor cum Isus s-a folosit de imaginea puternică a maternităţii în dublu sens: pentru a ne ilustra dragostea-i protectoare, salvatoare, iar pe de altă parte pentru a ne arăta cum  vizualizează El ataşamentul nostru  în dreptul Său.

Da, putem fi mamele lui Isus în felul în care îi îmbrăţişăm  la rândul nostru strângerea, în felul necondiţionat în care Îl iubim, pentru Sine Însuşi, indiferent ce ne va da.

Dragi mame, dacă sunt dimineţi în care vă treziţi descurajate, neapreciate, copleşite de rolul de mamă, amintiţi-vă cât de mult apreciază Dumnezeu misiunea voastră!

Voi sunteţi mai mult decât mamele pruncilor voştri sunteţi şi mame pentru  Fiul Său, Isus!


Extract de pasiune

apropo,

dacă nu te-ai hotărât încă să mă cadoriseşti în luna iubirii…

am eu o sugestie…  treci repede pe lângă one million roses… se vor ofili (cât de pragmatică am devenit)

nici ciocolată sub formă de inimi (va trebui să-o împart toată-toată cu copiii)…

nu mă scoate în oraş de vrei să fii original, cam toţi fac asta (şi tu acum 13 ani aşa m-ai cucerit)…

dragul meu, grăbeşte-te să-mi achiziţionezi crema nou apărută, e cu extract de pasiune,

opreşte semnele îmbătrânirii şi revitalizează totul!

cred că vei beneficia şi tu de efectele ei…eu îmi voi unge faţa dimineaţa şi seara şi voi simţi de la prima aplicare că sunt mai tânără, mai pasională

nu va mai trebui să facem nimic pentru a reaprinde flacăra, nici un pic de efort, decât acela de a cumpăra lună de lună miraculoasa cremă…

Şi vom trăi pasionali până când crema se va termina, sau bugetul nostru se va împuţina…

Atenţie: crema îşi pierde din eficacitate dacă faţa mea e încruntată, nemulţumită, tristă,  nemângâiată sau nesărutată zilnic.

N.B. Pentru manifestări neplăcute adresaţi-vă producătorului sau vânzătorului de iluzii şi nu uitaţi că orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare!

 

 

 

 


Cuptorul de foc al cuvintelor

Chiar vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vom fi rostit sau scris?

Din cuvintele noastre vom fi scoşi vinovaţi sau nevinovaţi?

Nu e prea de tot, Doamne, într-o lume atât de volubilă să ne judeci fiecare cuvinţel?

Dacă spunem vrute -şi nevrute- , îmbătându-ne de sonoritatea cuvintelor noastre, a propriilor rostiri, tot le vei cerne?

În Psalmul 12 ni se vorbeşte despre cuvinte mincinoase, despre buze linguşitoare, despre limba care vorbeşte cu trufie, despre oameni ce vorbesc din prisosul unei inimi prefăcute. Cuvintele ne dezvăluie starea inimii pe de o parte, dar, pe de altă parte ele pot fi duplicitare, ascunzând adevărata noastră identitate.

Putem face din propria elocinţă şi retorică idoli în faţa cărora să ne închinăm, instrumente prin care să-i manipulăm pe ceilalţi. Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?(Ps 12: 4)

Putem impresiona, manipula, uimi pe cei din jur cu elocinţa noastră, dar Dumnezeu cunoaşte substratul adânc al lor, sursa de unde izvorăsc. El le trece prin cuptorul Lui de foc, le testează autenticitatea, sinceritatea, curăţia.

Doar Cuvintele Lui sunt curate, ale noastre trebuiesc mereu curăţite  cu tăciunele purificator…

E periculos să admiri un om numai după dibăcia cu care îşi întrebuinţează inteligenţa verbală în public, poate că, acasă, rar au parte cei dragi ai săi de un cuvânt blând, de o frază încurajatoare. Poate că acolo, în sfera privată, domestică, cuvintele au o altă turnură, iar elocinţa se transformă în abuz verbal şi manipulare crasă!


(micro)sectarism

” – Doamna învăţătoare, eu ştiu ce l-a ajutat pe David să-l învingă pe Goliat!

– Da? Spune-ne şi nouă!

– Credinţa!

– Ba nu, ripostează un alt elev, nu credinţa! O praştie şi o piatră!

– Tu nu eşti pocăit! adaugă un altul…

– Ba, tu nu eşti pocăit, se apără băiatul contrazis!

– În clasa asta toţi suntem pocăiţi, concluzionează o fetiţă.

– Suntem pocăiţi sau trebuie toţi să ne pocăim? intervine moralizator doamna învăţătoare”.

Dincolo de umorul involuntar al unor elevi de clasa pregătitoare, nu pot să nu mă întreb: Cât de devreme începem să credem că există doar răspunsuri  unice la întrebări teologice adesea nuanţate, răspunsuri în baza cărora împărţim pocăinţa în stânga şi-n dreapta, după bunul plac?


Oglinzile noastre

Când Domnul a făcut omul, l-a creat după chipul şi asemănarea Lui.

Adam, împreună cu Eva au oglindit  Slava Creatorului, au reflectat relaţia perfectă a Sfintei Treimi.

Căderea aduce cu sine o schimbare majoră.  Toţi cei care se vor naşte din Adam vor moşteni chipul şi asemănarea lui Adam, a unui Adam cunoscător al binelui, dar şi al răului.  Păcatul se răspândeşte generaţional şi constatăm răsfoind paginile Genezei, cum păcatele taţilor au devenit păcatele fiilor. Aceleaşi tipare comportamentale păcătoase se regăsesc la prima, a doua generaţie. De pildă, Avram a minţit cu privire la soţia sa, spunând că îi este soră pentru a scăpa cu viaţă, la fel procedează şi fiul său Isaac.  O coincidenţă stranie care ne arată veridicitatea dictonului: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii”.‘

Copiii sunt oglinzile noastre. Noi suntem oglinzile părinţilor noştri.

Meditaţia de mai jos ne comunică cu francheţe exact acest lucru:

I have a little mirror.

My mirror does not lie. Does not pretend. Does not soften reality.

My mirror is seven years old. My daughter. My protégé. 

I can hide in church. I can hide with my friends. But my mirror faithfully reflects the state of my heart.

My dear friends and family know my faults. They overlook. They forgive. 

My mirror forgives, but she does not cease to reflect. 

Sometimes I am angry at my mirror. I dislike the ugly image she reveals. 

I blame the mirror when I should blame myself.

I know that someday my little mirror will grow up, and she might have little mirrors of her own.

Then she will understand my frustration, my struggles, and my inconsistencies. 

Today, she does not understand. She simply reflects. 

I resist the urge to shut my eyes against the reflection, pretending it is just a mar on my mirror. 

I ask my Lord for strength to change, to grow, to yield, to overcome.

His abundant grace is there for the taking. For me. (Kristy Howard)