Category Archives: Acute

Un grobian se legăna pe un nerv întins la maxim, doi…

Recunosc, îmi place la nebunie cum sună cuvântul acesta, are o sonoritate aparte, păcat de sensurile lui întunecate.

Unui grobian să nu-i spuneţi niciodată aşa, s-ar putea să nu se prindă, mai bine numiţi-l bădăran, mitocan, prost-crescut. Da, nu trebuie doar  să gândiţi astfel despre el,  puteţi chiar să i-o spuneţi, cât de calm, frumos şi politicos puteţi…

Am certitudinea că unor grobieni se cuvine să le răspunzi după nebunia lor pentru a nu-şi iţi nasurile pe sus, cu condescendenţa tipică.

Dragi fete, femei, grobianismul ne invadează, ne agresează, e omniprezent la locul de muncă, în mijloacele de transport, la şcoală, pe stradă, chiar şi în propriul cămin.

Trist, dar mulţi bărbaţi se uită cu dispreţ la soţiile lor, considerându-le simple menajere sau născătoare de copii. Înainte de a le seduce, aceiaşi bărbaţi şi-au pus masca curtoaziei, a romantismului, a tandreţii. Doar că timpul a erodat orice urmă de bun-simţ şi politeţe. Familiaritatea nu s-a transformat în intimitate şi afecţiune, ci într-o evidentă lipsă de respect, vizibilă în gesturi, vorbe, atitudini, priviri…

„Iubi” devine în scurt timp un urlător: Femeieeee!  şi vine la pachet cu alte abuzuri verbale ce distrug orice punte de comunicare în cuplu. Duminică dimineaţa la biserică, în pozele de pe Facebook, cuplul pare armonios, grobianismul din familie se fereşte de ochii lumii. E micul secret murdar al celor doi.

Grobiani sunt şi cei care vor să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere în domenii în care competenţa e a ta ca femeie, ca profesionistă. Duritatea exprimării, punerea la colţ, mitocănia, pretenţia ca lucrurile să se deruleze cum vrei tu şi numai aşa, dovedesc îngustime de minte, mândrie prostească.

Te izbeşti de atât de multă grosolănie în viaţa reală, dar şi în cea virtuală, încât îţi vine să te înfăşori într-un cocon şi să stai acolo. Se numeşte fugă de realitate, comportament evazionist… Dacă ieşi, nu ai nici o scăpare, trebuie să intri în conflict şi să demaşti bădărănia!! Vă încurajez,  ca una care m-am ferit ani la rândul de orice conflict,  să o faceţi pentru a vă recâştiga demnitatea şi a mai stopa tăvălugul acestor prost-crescuţi de care ne izbim la tot pasul!

Prea multă fineţe şi delicateţe te transformă într-o victimă uşoară pentru aceşti prădători care abia aşteaptă să te intimideze!

Cred tot mai mult că nu există iertare fără o reală confruntare, lucrurile trebuie spuse pe şleau, pe româneşte, ca tot prostu’, pardon, grobianul să priceapă…

După cum aţi ghicit…nu mai sunt o fată finuţă :))

Se prea poate ca blogul meu să devină din ultra feminin, doar feminin şi cu timpul, uşor sau pronunţat polemic (sic!).

 


De ce urâţi femeile?

Domnilor, degeaba ridicaţi  în slăvi femeia toată luna martie, printr-o retorică sentimentalistă, super-spiritualizată, bombardând-o cu cadouri şi flori, dacă o desconsideraţi tot restul timpului în sinea voastră.

Dispreţul iese la iveală poate în trafic … unde sigur la volanul maşinii din faţă e o femeie (!)

sau la cofetărie … unde o nesimţită îşi alăptează sugarul şi dehh! patronul o scoate în şuturi afară !

dar, ce ziceţi de glumiţele „nevinovate” cu neveste, blonde, soacre…?

de comentariile răutăcioase şi evident misogine la adresa unor femei ajunse în anumite poziţii ierarhice?

Nu trebuie să loviţi sau să vorbiţi urât cu o femeie pentru a-i arăta ură. E destul să vă îndepărtaţi de ea emoţional, să vă cufundaţi relaţia în tăcere, indiferenţă, răceală. Să nu-i cereţi părerea, să nu o ascultaţi, să nu vă intereseze viaţa ei lăuntrică.

Urâţi femeile când le deposedaţi de creier, de suflet, privindu-le doar prin prisma corporalităţii lor. Când le iubiţi pornografic, de fapt le urâţi profund. Când hormonul bate neuronul, femeia devine un simplu obiect sexual, pe care îl poţi oricând înlocui cu ceva mai performant.

Urâţi femeile când le cereţi să vi se dăruiască în totalitate fără ca voi să vă asumaţi nici un angajament în dreptul lor. Până când moartea ne va despărţi a devenit: „Până când datoriile ne vor despărţi, până când plictiseala ne va despărţi, până când cineva mai apetisant va apărea, până la criza vârstei de mijloc”, etc.

Urâţi femeile când le priviţi de pe o poziţie de superioritate, ca şi cum ar fi cetăţeni de rangul doi.

Bărbaţi aşa -zis creştini, chiar şi unii dintre voi urâţi o leacă femeile, altfel cum se explică că rolul nostru nobil de ajutor potrivit s-a transformat în totalitate într-unul de menajeră şi mamă? Mai suntem noi privite ca partenere creative? Dacă alegem să renunţăm la ambiţii profesionale de dragul familiei, de ce ne trataţi ca pe un preş?

Aşa că mai scutiţi-ne de poezioarele lacrimogene, felicitările  virtuale, bucheţele florale elaborate cu care vă amorţiţi conştiinţa. Mai bine încuiaţi-vă în baie şi în faţa oglinzii puneţi-vă două trei întrebări riscante. De exemplu: „De ce iubesc femeile? „, „De ce urăsc femeile?”, „Sunt misogin ori ba?” , „Cât de mult îmi  respect şi apreciez femeia?”

N.B. Fetelor, nu vă culcaţi pe-o ureche! O să vină şi ziua bărbatului. Atunci va fi rândul nostru să ne introspectăm în faţa unei oglinzi, că tot ne plac :)) … şi oglinzile şi introspecţiile!

 


Pathos

pasiune reprimată?

pasiune domesticită?

pasiune convertită?

pasiune moartă?

sau pasiune revărsată?

pasiune frustă?

pasiune nedisimulată?

Nu există leac mai bun pentru oamenii plictisiţi, rutinaţi şi dezabuzaţi decât cultivarea unei pasiuni pentru ceva sau  cineva din afara lor.

Nu ne va fi frică să fim pasionali, câtă vreme ne vom potoli setea fundamentală a inimii de la fântîna potrivită.


Bocet

Morţii cu morţii şi viii cu viii!

Între lumea noastră şi cea de dincolo se cască o imensă prăpastie!

Ne sunt familiare aceste exprimări cu valoare de adevăr, nu-i aşa?

Ce ne facem, când morţii ne bântuie mintea, uneori arătându-ni-se în vis, iar trecerea lor ne lasă cu un dor, o durere şi un gol inexprimabile?

Poate că … nu i-am jelit destul, ne-am ferit să ne exteriorizăm durerea, am vrut să fim discreţi, consumându-ne în noi înşine. Ţipătul nostru lăuntric, adesea înăbuşit, n-a făcut decât să ne amplifice dorul amestecat cu vina de a ne fi stăpânit prea mult … de a nu-i fi plâns destul … de a nu-i fi păstrat în memorie, cu părţile lor luminoase, pentru cât mai multă vreme…

Morţii trebuie îngropaţi cum se cuvine.

În Genesa ne este descris un episod dramatic, e vorba de înmormântarea impresionantă a lui Iacov, tatăl lui Iosif. Desigur, Egiptul era cunoscut pentru ritualurile de trecere extrem de complexe. Dar, ceea ce frapează, e inima fiului la înmormântarea tatălui. Genesa ne spune cum: „Iosif s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns, şi l-a sărutat”, iar, mai târziu,” când au ajuns la aria lui Atad, care este dincolo de Iordan, au făcut o plângere mare şi jalnică. Şi Iosif a ţinut în cinstea tatălui său un bocet de 7 zile. „(Genesa 50: 1, 11).

Durere necenzurată ca un semn de cinstire. Doliu profund.

Nădejdea Învierii nu anulează bocetul, plânsetul de dragul celui plecat.

Dacă ne-am reţinut plânsul, e timpul să ne dezgropăm simbolic morţii pentru a-i putea jeli cum se cuvine, spre a ne lua rămas-bun, spre a fi noi, cei rămaşi,  vindecaţi de orice remuşcare, căci plânsul e Leac, iar scrisul, Exorcizare!

bunicii mei

 Poză cu bunicii mei dragi, trecuţi demult în Veşnicie!


Islamofobie

M-am contaminat zilele acestea, citind în stânga şi în dreapta despre evenimentele recente din Paris, apoi despre masacrul trecut sub tăcere din Nigeria, cu o frică iraţională de musulmanii radicali. Mi-a intrat islamofobia în sânge. Statul Islamic mi se pare întruchiparea răului absolut, o ameninţare teribilă pentru toate democraţiile.

Când fraţii Kouachi au fost sub asaltul Poliţiei am avut sentimentul reconfortant că răul a fost pedepsit, că justiţia s-a înfăptuit. Îmi plânge inima însă pentru cei două sute de oameni ucişi de Boko Haram, în acelaşi timp cu atacurile asupra redacţiei Charlie Hebdo. Pentru ei nu s-a mobilizat nimeni, din pricină că se află într-o zonă neinteresantă strategic.  Se pare că cineva stabileşte agenda mediatică şi ne livrează tragediile cu care merită să ne solidarizăm… Trist!!!

 Trebuie să-i privesc pe extremiştii musulmani ca pe un câmp de misiune? Se cuvine să am atitudinea pe care Elisabeth Elliot a avut-o faţă de ucigaşii soţului ei, vezi cartea: Sălbaticii – rudele mele?

Mi-e imposibil deocamdată. Le-aş spune tuturor, ce le-a spus primarul musulman al Rotterdamului, bărbat adevărat!

Islamofobia nu o să-mi treacă aşa uşor, dar poate că există cărţi-leac care să o trateze. Mă gândeam că e timpul pentru Miroslav Volf cu a sa: Excludere şi îmbrăţişare, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2014.  Mă tentează şi Michel Houellebecq, scriitorul francez ce şi-a amânat lansarea cărţii Soumission (Supunere),  o ficţiune (!) despre islamizarea Franţei. Dar, asta nu-i o carte liniştitoare. E pentru accentuat fobii.


Viaţa nu e în altă parte

Toate erau foarte bune. Grădina fusese proiectată cu multă grijă şi atenţie la detalii, de un Artist desăvârşit. Pomii erau plăcuţi la vedere şi buni la mâncare,  pentru a-i încânta vizual şi gustativ pe primii oameni ai Edenului.

Adam nu mai era singur, singurătatea lui fusese unicul lucru nu foarte bun strecurat printre toate celelalte perfecţiuni ale Creaţiei. Punând nume fiecărei făpturi, Adam conştietizează lipsa tovărăşiei umane, dar Creatorul îl adoarme, iar ajutorul potrivit descinde din coasta şi Visul bărbatului.

Aşezaţi într-un loc paradisiac, creaţi cu scopul de a stăpâni creaţia, aflaţi într-o relaţie de armonie perfectă cu Divinitatea şi unul cu celălalt, Adam şi Eva erau pe deplin fericiţi, împliniţi.

Numai că Dumnezeu le impune prima interdicţie, ştiind că omul nu poate fi pe deplin fericit într-o stare de libertate totală, în lipsa oricăror limitări.

Există o conversaţie cu tâlc în reputatul film Avocatul Diavolului, în care personajul malefic intervine cu următoarea acuză la adresa lui Dumnezeu: Nu e Dumnezeu sadic, te creează cu papile gustative şi apoi îţi spune să nu guşti, îţi dă ochi să vezi şi apoi îţi spune să nu te uiţi…. pune în tine nişte dorinţe naturale şi apoi îţi cere să te înfrânezi? (parafrazând)

Hmmm…. Eva stă pentru prima dată de vorbă cu un străin. Străinul acesta şiret reuşeşte să strecoare îndoiala în mintea Evei, îndoiala cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la planurile Lui pentru ei.

Strategiile diavolului de cucerire şi amăgire a omului au rămas neschimbate până azi. El vrea să ne convingă că viaţa adevărată e în altă parte, că Dumnezeu ne ascunde ceva, altfel de ce ne-ar scoate ochii cu porunci, interdicţii, limite? Omul trebuie să fie liber să-şi urmeze toate poftele. De ce să nu mănânce omul din pomul cunoştinţei binelui şi răului? Are Dumnezeu ceva de ascuns? A… nu vrea ca omul să fie ca El!

Şi uite aşa, cu ochii mijiţi la viaţa de după colţ, Eva alege să încalce interdicţia, iar Adam alege să pună loialitatea faţă de nevastă mai presus decât cea faţă de Creatorul lui.

Au devenit, prin încălcarea interdicţiei mai fericiţi, mai împliniţi, le-a adus libertatea câştigată, ceva în plus?

Adam şi Eva au fost goliţi de orice împlinire şi umpluţi cu frică, ruşine şi vinovăţie, lăsând moştenire consecinţele păcatului pentru toate generaţiile viitoare de oameni.

Să stai de vorbă cu Diavolul este periculos.  Trebuie să-i închizi uşa-n nas de prima dată, pentru că, viaţa adevărată presupune a trăi în perimetrul protector trasat de Dumnezeu. Interdicţiile sunt de dragul nostru, pentru a evita moartea, ruşinea, vinovăţia şi distrugerea relaţiilor.


D’ale Facebook-ului

Nu-mi vine să-mi cred ochilor  ce comentarii trimit unii la pozele altora de pe Facebook.  Acesta e riscul exibiţionismului virtual , care atrage nu doar aprobare socială, ci şi ironii mai mult sau mai puţin vizibile.  Dar, poate nu toţi sunt aşa sensibili ca mine (!)

Exemplu:

O poză de familie în prim-plan

Comentariu de la un el: Ce copii frumoşi ai, seamănă cu tine Andreea (nume fictiv), nu seamănă deloc cu soţul tău!

Andreea: De la el au inteligenţa!

Care-i treaba ta să constaţi public de unde moştenesc copiii frumuseţea?

Andreea, ce prieten sincer şi direct ai acceptat în spaţiul tău virtual?

Bucură-te că te consideră frumoasă, pe tine şi pe copii şi încearcă să-l aperi pe soţ de prezumţia de urâţenie, scoţându-i în evidenţă inteligenţa. Că toată lumea ştie vorba din popor: Un bărbat trebuie să fie un pic mai frumos ca…dracu (iertaţi-mă)!, dar  femeile, dacă nu-s frumoase, geaba’s deştepte…