Category Archives: Cu ochii în 4

Furie… dar nu a laptelui

Burta îmi  pare neasemuit de mare, fiecare copil sălăşluit acolo a mai lărgit-o un pic. Tresar speriată la ultimul ecograf: Are 3600… cât?… eu nu am mai născut copii aşa de mari. Lumea îmi doreşte naştere uşoară, le zîmbesc ironic…nu există naştere uşoară… poate rapidă, scurtă. Chinurile facerii sunt chinurile facerii, apoi trebuie să ştergi toată suferinţa cu buretele, de ce să ţi-o reaminteşti împărtăşind-o la nesfârşit cu sora, cu vecina, cu prietena,  cumnata, cu…

Ajung la maternitate seara şi sunt luată în primire de o doamnă asistentă-moaşă care mă întreabă dacă e prima naştere. Nu, sunt la a patra şi deja mă aşteptam la tirul de comentarii: Aţi vrut să fie băiat, soţul e de vină, sunteţi curajoasă, da, câţi ani aveţi?

Sunt condusă în sala de travaliu unde poate sta şi bărbatul meu. Ce uşurare!! Glumim, râdem cât mai putem, mă încurajează să sar pe mingea de travaliu, dar când durerile se intensifică sunt dusă pe masa de naşteri. Mă simt cu adevărat singură pe  masa groazei, unde stai imobilizată pe spate cu picioarele atârnate, într-o poziţie nu doar incomodă, dar şi ineficientă expulziei. Mă pufneşte râsul când îmi aduc aminte de un articol pe care îl citisem în perioada sarcinii şi care se numea: Naşterea orgasmică. Adicătelea îi concepi în plăcere şi îi naşti tot în plăcere?!  Prostii!!! Oare trebuie să sexualizăm orice experienţă?

Cu ochii umflaţi de somn, a sosit şi doctoriţa care, cu tact,  mi-a adus aminte cum să împing astfel încât să şi iasă…N-am strigat, nu m-am văietat, doar m-am rugat cu voce tare tot timpul, fără nici o jenă. Dumnezeu m-a ajutat să nasc o fetiţă sănătoasă de 3900 al cărei ţipăt viguros s-a auzit în tot spitalul.

A ţipat şi pentru tine, mi-a comunicat soţul meu nespus de mândru pentru cea de-a patra lui prinţesă.

Sunt mutată în alt salon. De cum intru mă întâmpină pe un perete un afiş religios cu  Hristos răstignit pe cruce… Tocmai am scăpat şi eu de pătimit…

Acum ştiu că urmează jocul miraculos al oxitocinei şi prolactinei care vor declanşa lactaţia, începând procesul de vindecare al lăuzei. Mi-e groază puţin de perioada asta în care treci de la o stare la alta, în care vezi enorm şi simţi … monstruos.

Am fost intrigată de o proaspătă lauză care sosită în salon nici măcar nu s-a aşezat în pat, ci s-a dus la o ţigară împreună cu soţul ei, aducând în tot salonul mirosul de tutun.

M-a întristat să văd tot o lăuză care, din pricina anemiei, nu se putea da jos din pat să meargă la baie. Era vegetariană de şase ani. Avea nevoie de două perfuzii cu Fe pe zi. Nu-şi putea plimba copilul prin salon de slăbită ce era.

După ce am ţinut-o pe Nora în braţe, mi-a venit subit în minte imaginea marelui filosof şi profesor de bioetică, controversatul Peter Singer, cel care promovează pruncuciderea în anumite situaţii. Am simţit o furie teribilă pe acest om, ale cărui articole sunt traduse şi publicate la noi de prestigioasa revistă Dilema Veche. Mai că îmi venea să renunţ la lecturarea revistei de cultură, al cărei fan sunt încă din studenţie.

Am plâns când am aflat că, în salonul alăturat, o proaspătă mamă vrea să plece acasă fără nou-născutul său, care ar fi avut ceva probleme de sănătate… Cât de uşor ne debarasăm de cei bolnavi, slabi, cu metehne, cei care ar avea nevoie mai mult ca oricând de dragostea noastră…

Am suferit pentru toţii micuţii abandonaţi prin maternităţi care nu vor cunoaşte îmbrăţişarea caldă a unei mame…

I-am jelit pe nenăscuţii avortaţi fără milă.

Şi nu e furia laptelui, e vorba de stările ce m-au copleşit zilele acestea după ce mi-am ţinut cea de-a patra minune în braţe.

Anunțuri

Cuţitul în rană

Sunt femei care-şi poartă rănile sângerânde la vedere, înfruntând ochiul sfredelitor al lumii. Altele îşi poartă rănile doar înlăuntru, le camuflează sub o impenetrabilă mască, ca nu cumva să le fie răscolite mai tare.

Mereu se va găsi cineva bine intenţionat, de altfel, care va dori să consoleze, să încurajeze, să panseze rana. Numai că vorbele au doar efectul unui cuţit învârtit în rană.

Ea nu mai poate privi în ochi o femeie însărcinată. Relaţiile cu prietenele care au deja copii s-au deteriorat foarte mult. În orice grup de femei discuţiile se învârt neîncetat în jurul prichindeilor, iar ea se simte tot timpul exclusă, căci pântecele ei refuză să poarte viaţa. Nimic nu o doare mai tare decât consolarea unora , care-i spun: „Dumnezeu te vrea o mamă spirituală pentru atâţia din biserica ta!” Speră să devină într-o zi şi mamă biologică.

Ea face parte din categoria fetelor încă nemăritate. Trecută de prima tinereţe îşi visează în continuare prinţul. Dar o nădejde amânată îmbolnăveşte inima… Se întreabă  cum de au reuşit celelalte să se căsătorească. Simte tăişul cuţitului în rană când i se tot repetă: „Tu eşti Mireasa lui Hristos!”.

Ea a născut un copil cu sindrom Down. Ar fi cutreierat America în lung şi-n lat dacă ar fi fost o mică şansă de vindecare. Îi vine greu să audă mamele de la rugăciune, cum îi mulţumesc lui Dumnezeu, în prezenţa ei, pentru ai lor copii sănătoşi. O femeie a abordat-o odată, spunându-i cu patos: „Domnul te-a găsit vrednică să creşti un asemenea copil!”

 Bine, bine, dar de ce nu te-a găsit pe tine vrednică de aşa ceva? i-a venit cursiv replica, pe care şi-a înghiţit-o printre lacrimi.


Pro Viaţă

DSC01300

Astăzi, la Cluj-Napoca a avut loc Marşul Vieţii. Pe un frig îngrozitor am mărşăluit împreună cu fetele noastre  pe traseul stabilit de organizatori, implicându-ne astfel într-o acţiune civică, ecumenică şi cu miză morală imensă. Câteva sute de oameni de diferite vârste, purtând pancarte pro viaţă au fost purtătorii de cuvânt ai nenăscuţilor avortaţi,  cărora nimeni nu le  apară drepturile  ca fiinţe umane  încă din momentul concepţiei.

Episcopul catolic care a condus masa de participanţi ne-a mulţumit la un moment dat pentru efortul de a ne mobiliza în această acţiune, sâmbăta, pe un frig „polar”, în loc să stăm comozi la televizor!

Mi-aduc aminte de anul trecut, când nu am participat, nu că am fi avut motive foarte serioase. Mai degrabă dintr-o oarecare comoditate. Am dat like pe Facebook, am văzut filmuleţe pe You Tube. E foarte comod să stai să te implici virtual în tot felul de acţiuni de genul acesta. Să scrii despre ele, să le promovezi pe social media. Participarea reală la un asemenea eveniment  cere curaj şi renunţarea la comoditate.

Activismul din virtual, dacă este unul autentic, ar trebui să se observe în disponibilitatea de a ieşi în piaţa publică reală pentru a-ţi uni la propriu vocea cu a celorlalţi. Sau – în cazul de faţă – de a mărşălui într-un duh de rugăciune pentru copiii nenăscuţi şi ale lor mame, aşezate sub greutatea unei mari întrebări: Viaţă sau Moarte?


Lăsaţi copilaşii să vină la voi…

1.  Într-o maternitate clujeană mai multe gravide aşteaptă cu nerăbdare să scape de durerile facerii pentru a-şi ţine odorul în braţe, o adolescentă venită cu mama ei trebuie să avorteze  mogâldeaţa ce s-a insinuat înlăuntrul  din prea neîngrădita pasiune, alte câteva tinerele urmăresc să scape ca de o măsea stricată de embrionul fără chip ce le-ar nărui planurile, cariera, viitorul. Câteva femei de etnie romă ies la ţigară la scurt timp după naştere, în timp ce nou-născutul uneia trezeşte tot salonul cu ţipetele lui înfometate, probabil alţii 5-6 copilaşi îşi aşteaptă flămânzi mama acasă.

Nici nu am născut bine şi sunt întrebată dacă doresc să mi se administreze doza de imunoglobulină anti D, obligatorie femeilor cu Rh negativ, pentru a preveni problemele în  sarcinile ulterioare. Fiind la a treia naştere, întrebarea suna  cam aşa: Mai doriţi să aveţi copii?  Aş fi vrut să văd acest puseu de responsabilitate medicală şi în urmă cu câţiva ani, când am suferit un avort spontan şi nimeni nu m-a întrebat de Rh, aşa cum era normal…, periclintându-mi evoluţia sarcinilor viitoare.

2. Discuţii aprinse între mame. Ce facem cu copiii după concediul de maternitate, asta în cazul în care ni-l luăm… Ne căutăm o bonă, vânăm  o creşă bună privată sau de stat, chemăm bunicii să dea o mână de ajutor, renunţăm la job sau căutăm unul mai flexibil? Decizia pare foarte grea, ea divizează mamele. Argumente pro şi contra curg din ambele părţi. Criteriul financiar, cel legat de menţinerea locului de muncă pe timp de criză, ascensiunea în carieră sunt factori determinanţi înspre o opţiune sau alta.

Să nu uităm ceea ce spun toţi experţii în educaţie. Primii trei ani din viaţa unui copil sunt esenţiali în evoluţia lui. Iar teoria ataşamentului (format în primele 6 luni) ne demonstrează că relaţia timpurie cu mama e determinantă pentru toate relaţiile viitoare ale copilului.

3. Nu-mi cred urechilor… Mă întâlnesc zilele acestea cu fosta mea învăţătoare, un pedagog excepţional pe toate planurile,  care anul acesta s-a pensionat. În situaţia în care vreau să-mi înscriu fetiţa mai mare în clasa 0,  îi cer diverse informaţii. Rămân uluită să aflu contextul scandalos în care s-a retras din şcoala unde a profesat de când o ştiu eu. Un părinte, în cârdăşie cu directorul au semnat o petiţie, cum că doamna învăţătoare nu ar fi potrivită clasei de elevi pentru că: le dă multe teme, îi pune să citească, într-un cuvânt este exigentă. Nemulţumirile au izbucnit doar în clasa a IV, nimeni nu s-a exprimat în toţi aceşti ani. Învăţătoarea îmi dă detalii uluitoare despre generaţiile actuale de elevi, comparându-le cu generaţiile noastre. E o violenţă incredibilă încă din ciclul primar. Violenţă fizică, de limbaj. Elevii nu mai pot să se concentreze pe activităţi, le lipseşte motivaţia, iar părinţii le cântă în strună, acuzând învăţătoarea pentru orice eşec şcolar al copilului. Generaţii greu de strunit, cu părinţi refractari la autoritatea profesională şi de statut a dascălului. Sigur că toţi aceşti părinţi au aşteptări imense de la copiii lor, fără să plătească însă preţul. Toţi aşteaptă doar FB de la copii. Îmi povesteşte un episod de râsu’plânsu. În timpul orei sună mobilul insistent, elevul răspunde apelului. Era maică-sa. Îl întreba candidă ce mai face, dacă e la şcoală, la care băiatul, contrariat îi răspunde: Sigur că-s la şcoală, tu nu ştii?

4. Nu-mi cred ochiilor… La Ştirile Pro TV îl văd pe micuţul de numai opt ani, Giuliano Stroe, supranumit „Micul Hercule” performând ca un adevărat culturist, ridicând haltere şi  executând flotări, sprijinit pe sticle. Devenit vedetă în Italia, dar şi în România, graţie emisiunii „Românii au talent”, acest băieţel, simpatic de altfel, pare desprins dintr-o poveste… care se vrea de succes, dar care e de fapt una horror. Ministerul Muncii s-a autosesizat, iar tatăl este anchetat, deoarece, ajuns la fundul sacului, a postat pe you tube filmuleţe cu băiatul (pus să facă exerciţii foarte grele), prin care solicita sprijin financiar… Autorităţile îl anchetează pentru exploatare economică şi abuz psihologic. Antrenamentele supraomeneşti la care sunt supuşi cei doi fii de către tatăl lor le-au cauzat acestora probleme de creştere.

Personal cred că ar trebui anchetaţi atât producătorii unor emisiuni de mare succes şi rating, avizi după bani, cât şi vedetele lor, orbite de senzaţional, care nu şi-au pus nici o clipă întrebarea ce se ascunde în spatele happening-ului de pe scena lor. Tot ceea ce a contat a fost talentul…


La „Mama şi copilul”

Era duminică, ziua mea preferată, când tânjeam să-mi odihnesc mintea şi trupul după o săptămână galopantă petrecută între alăptaturi, scutece, plânsete şi toate cele … abia aşteptam să ajung la biserică cu micuţele după mine, simţeam nevoia unei revigorări spirituale, să aud o predică bună, să mai schimb o vorbă cu alte mămici extenuate, să mă îmbrac şi eu puţintel mai elegant (ce uşurare să mai scapi de hainele pătate cu mâncare de bebe!).

Biserica e comunitatea în care ne-am integrat pruncii o dată cu serviciul de binecuvântare, e normal să-i aducem duminică de duminică în mijlocul familiei lor lărgite. Fiind sub trei ani, camera destinată nouă era la „Mama şi copilul”. În biserica mare, unde totul se înregistrează, plânsetul sau gângurelile unui bebeluş ar fi stricat atmosfera şi ar fi atras nişte priviri nu tocmai prietenoase…

O cameră nu prea mare, echipată cu un monitor la care putem viziona întreg programul bisericii, jucării colorate, iată un loc confortabil şi adecvat proaspetelor mămici… şi proaspeţilor tătici. Încăperea e impropriu numită „Mama şi copilul”, căci destui taţi înlocuiesc mamele aici, de multe ori stau ambii părinţi de dragul unităţii familiei…
Camera devine rapid neîncăpătoare, micuţii îşi încep explorarea, mamele scotocesc prin geantă după biberoane, jucărioare, pufuleţi şi alţi „împăciuitori”. Forfota bebeilor se amplifică, pe ecran totul a început, însă puţini îşi ţin ochii pironiţi non-stop la ce se petrece în biserică. Fiecare îşi urmăreşte mai degrabă odorul. Taţii par ceva mai preocupaţi să-şi menţină atenţia concentrată. Mamele, în schimb, intră repede în vorbă cu o plăcere avidă a conversaţiei, care pesemne le-a lipsit toată săptămâna precedentă.

Oricât ai vrea să asculţi te poticnesc întreruperile: ba copilul tău, ba copilul altuia, ba mama din stânga, ba cea de vizavi. Nu vrei să pari nepoliticoasă şi răspunzi la întrebări cu un ochi vinovat pe ecran.  Măcar să vezi dacă nu mai auzi… La un moment dat, chiar de ai da volumul la maxim, tot nu s-ar mai pricepe nimic, părinţii socializează la greu, hrănindu-se frugal cu câteva frânturi de mesaj biblic.

La sfârşit plec acasă cu senzaţia că nu am rămas cu nimic, consolându-mă cu gândul că o să vizionez predica pe saitul bisericii, lucru pe care puteam să-l fac fără să mai conduc 20 de km, pentru o oră şi jumătate de socializare. De care aveam nevoie, să nu fiu ipocrită… Însă pentru asta era bun şi  mall-ul!