Category Archives: Film

„Deblochează-mă şi pe mine, mamă!”

Am vizionat cu întârziere „Poziţia copilului”,  primul film românesc premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin de anul acesta. Filmul este al treilea lung metraj al lui Călin Peter Netzer, după mult apreciatele: „Maria” (2003) şi „Medalia de onoare” (2010).

Regizorul, la origini clujean, îşi descrie filmul drept unul „greu de digerat, dar care merită văzut”.

Filmul este considerat cea mai de succes producţie românească din ultimul deceniu, ţinând cont de numărul record de spectatori prezenţi în cinematografele din  ţară. Au avut loc proiecţii de gală, în prezenţa echipei,  în peste 20 de oraşe.

Pe pagina de facebook a filmului nu ai cum să nu observi imensa popularitate de care s-a bucurat filmul în România. Din distribuţia lui fac parte: Luminiţa Gheorghiu (Cornelia), Florin Zamfirescu (Aurelian), Adrian Titieni (Traian Angheliu), Bogdan Dumitrache (Barbu), Vlad Ivanov (Dinu Laurenţiu), Ilinca Goia (Carmen), Nataşa Raab (Olga Cerchez).

Pe scurt, pelicula pune sub lupă relaţia disfuncţională dintre o mamă şi fiul ei adult, relaţie caracterizată de dragostea posesivă, sufocantă a mamei şi de lipsa acută de respect a fiului, de dependenţa sa bolnăvicioasă de ajutorul  mamei. Dependenţă care îl infantilizează, îl împiedică să-şi asume consecinţele faptelor sale, şi  să se comporte ca un bărbat. Implicat într-un accident rutier dramatic, în care ucide un copil, Barbu este ajutat de mama sa care, făcând parte din clasa socială de sus,  intervine prin mită şi trafic de influenţă pentru a-şi salva cu orice preţ fiul. Notăm nu doar disfuncţiile acestei familii, ci şi pe cele ale societăţii româneşti per ansamblu.

Mi-a plăcut:
1. Prestaţia Luminiţei Gheorghiu (mama), felul în care s-a mulat pe acest rol. Ştiind-o  ca asistenta din „Moartea Domnului Lăzărescu”, nu mi-aş fi putut-o imagina în rolul unei mame din high – class-ul românesc. Personaj-cheie, Cornelia mărturisește candid că nu i se pare normal să nu aibă acces nelimitat în casa fiului ei, chiar dacă acesta locuiește împreună cu iubita lui, Carmen. Așadar intră pe furiș în locuința lui, îi cotrobăie printre lucruri, verifică dacă are cărțile oferite de ea pe noptieră. După accident îl dădăcește ca pe un bebeluș, îl unge cu toate alifiile, îl menajează, căci e obosit și nici în ruptul capului nu ar recunoaște că fiul ei ar avea o mică vină. Ea îi spune ce să declare la Poliție și rezolvă prin toate căile tot ce trebuie pentru a-și salva fiul de la pușcărie. E doar singurul ei fiu, și e bine știut, conchide mama: „Părinții se realizează prin copii„. Nici comportamentul agresiv al lui Barbu îndreptat din plin asupra ei nu o împiedică să-l iubească în continuare necondiționat, orbește. O compătimim, o judecăm, o înțelegem, o ironizăm, însă nu ne este antipatică. Nici Carmen nu o urăște. Discuția intimă dintre cele două pare să le apropie mai mult.

Nu mi-a plăcut:

2. Prea evidenta tușă freudiană din secvența în care mama îi face masaj. Și dacă ar fi lipsit, tot am fi priceput despre ce-i vorba.

Mi-a plăcut:

3. Subiectul filmului, de actualitate.  Se pare că s-a conturat pe baza unei experienţe proprii a regizorului cu mama sa. Mame dominatoare şi fii docili întâlnim cam la tot pasul. Cornelia e o femeia dominatoare şi în cuplu, dar şi în relaţia cu fiul şi potenţiala noră (iubita lui Barbu), pe care o școlește cum să-l convingă să participe la înmormântarea băiatului.

Nu mi-a plăcut:

4. Limbajul foarte vulgar al lui Barbu față de părinții lui, limbaj care în accepțiunea regizorului a fost foarte bine selectat pentru a evidenția complexul oedipian al filmului.

Mi-a plăcut:

5. Discuția intimă (poate nepermis de intimă) dintre potențiala soacră și noră din care reiese lașitatea și lipsa de bărbăție a lui Barbu, pretex pentru o iminentă despărțire între cei doi.

6. Confruntarea mamă-fiu în care Barbu îi cere mamei lui să-i deschidă cușca și să-și găsească un substitut: un animal de companie, un hobby. Moment de maximă tensiune când o imploră să nu-l mai caute, ci să aștepte să fie căutată de el (poate în 6 luni, poate într-un an) (!)

Nu mi-a plăcut:

7. Cumva reiese din film,  că Barbu ar fi  doar victima iubirii patologice a mamei lui, prins într-un labirint al dependenței, fără drum de întoarcere. Această poziționare a copilului, care  e acum adult,  mi se pare vicioasă, deoarece aruncă întreaga vină pe umerii părinților, ceea ce mi se pare nedrept. De comportamentul său e și el vinovat, ca persoană adultă, aptă de a lua decizii. Numai că din perspectiva mamei, Barbu rămâne un veșnic  copil neajutorat.

M-a impresionat teribil scena finală:

Mama conduce mașina. Alături de ea stă Carmen, iar pe bancheta din spate, tăcut, Barbu. Ajung în sat, la părinții foarte modești ai copilului ucis. Barbu nu vrea să coboare din mașină să dea ochii cu părinții. Cu mari emoții, Cornelia își deschide sufletul înaintea acestora, plânge,  vorbește cu patos despre unicul ei fiu, și din când în când se mai oprește să audă jelania celeilalte mame. Îi cere iertare în numele lui Barbu cu atâta disperare, speriată de moarte că ar putea să-și piardă fiul. Pare extrem de vulnerabilă. Se întorc la mașină, tatăl băiatului o conduce până la poartă, iar ea intră în mașină, neputându-se opri din plâns. La care, trezit parcă dintr-un somn lung, Barbu, dând să iasă din maşină, îi spune: „Deblochează-mă și pe mine, mamă!”. Prin oglinda retrovizoare camera surprinde reconcilierea mută, cu gesturi stângace dintre Barbu și tatăl copilului. Unul întinde mâna, celălalt o retrage. Se încearcă din nou. Până la urmă  fac pace, iar Barbu se întoarce la rândul lui în mașină plângînd, transfigurat parcă de primul lui gest autonom, de reală bărbăție. Filmul se încheie brusc.

Părăsind sala o emoție vie te cuprinde.

Anunțuri