Category Archives: Ludice

(micro)sectarism

” – Doamna învăţătoare, eu ştiu ce l-a ajutat pe David să-l învingă pe Goliat!

– Da? Spune-ne şi nouă!

– Credinţa!

– Ba nu, ripostează un alt elev, nu credinţa! O praştie şi o piatră!

– Tu nu eşti pocăit! adaugă un altul…

– Ba, tu nu eşti pocăit, se apără băiatul contrazis!

– În clasa asta toţi suntem pocăiţi, concluzionează o fetiţă.

– Suntem pocăiţi sau trebuie toţi să ne pocăim? intervine moralizator doamna învăţătoare”.

Dincolo de umorul involuntar al unor elevi de clasa pregătitoare, nu pot să nu mă întreb: Cât de devreme începem să credem că există doar răspunsuri  unice la întrebări teologice adesea nuanţate, răspunsuri în baza cărora împărţim pocăinţa în stânga şi-n dreapta, după bunul plac?

Anunțuri

Plângi, Ană!

Nu cred că vrei să facem cunoştinţă şi eu miros a flori de măr, nu doar a tocăniţă.

Pot să miros îmbietor şi în acelaşi timp să gătesc cea mai bună mâncare din lume pentru bărbatul meu drag. Dragostea trece şi prin stomac!

No-i mai fi tânără, dar găina bătrână face supa bună.  Să demolăm clişeele tâmpe: o nevastă nu petrece timp doar în bucătărie, ci şi în dormitor.

Plângi, Ană! S-ar prea putea să fiu şi eu suplă. De ce s-ar îngrăşa soţiile, iar amantele ar rămâne subţirele?

Nu ai nici un motiv să-mi plângi de milă, trecerea timpului m-a înţelepţit, am ajuns să-mi cunosc, să-mi respect şi să-mi iubesc mai mult bărbatul.

Când zorile se varsă, plângi, Ano! El e cu soţia şi copiii lui, va rămânea aşa pentru că tu nu-i poţi oferi decât o emoţie trecătoare, vei fi doar o frivolă validare a masculinităţii lui. Şi peste trupul tău va trece nemilos timpul…

De ce noi, nevestele nu am mai  putea simţi gustul unui sărut pasional? Ce stereotipii mediatice transformă nevestele în nişte creaturi nespălate, nepasionale, plângăcioase, resemnate cu kilogramele în plus, cu escapadele bărbaţilor, dependente exclusiv de părerea soţilor, aşteptând disperate să se învârtă cheia în uşă? Cu o aşa imagine de sine nu-i de mirare că Fifty Shades of Grey a prins şi în România. Circula un banc cinic pe Facebook, cum că femeile care nu şi-ar fi permis un bilet la film ar fi avut parte acasă de un scenariu şi mai şi al filmului, iar gluma (sic!) era însoţită de o poza unei femei cu ochiul umflat.

Ano, poate să ia cineva foc în sân şi să nu i se aprindă hainele? Focul pasiunii stârnit de tine te va mistui şi distruge până la urmă, pentru că el se va întoarce  la  familia sa. Dacă nu o face… va produce multă suferinţă, dar să nu uităm că valoarea noastră ca femei transcende  iubirea sau ne-iubirea oricărui pământean, chiar şi a celui  mai iubit dintre ei.


O senzaţie de albastru

 

feeling-blue2  „Feeling blue” is getting a whole new meaning in Romania these days.


Bărbat(ă)

Iar mi-a ocupat X-ulescu parcarea mea plătită pe un an de zile. Eu, ultrafeminină şi introvertită cum sunt, nu am prea ştiut cum să reacţionez…

Dacă aş fi fost mai bărbată i-aş fi ridicat ştergătoarele, cum practică mai toţi bărbaţii (inclusiv al meu), deşi e bine educat. Am şovăit ce am şovăit, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apropiat de ştergătoare, dar nicicum nu am reuşit să fac gestul cu pricina. Atunci mi-a părut un pic rău că sunt femeie…

M-am întors cătrănită la maşină, am scotocit prin geantă după un postnote şi un pix şi m-am apucat de scris. Bileţelul ăla mic şi galben s-a umplut rapid cu formule de introducere şi încheiere, cu semne de exclamare, cu rugăminţi şi alte bla-bla-uri…

Cât şi- o fi râs în barbă individul cu pricina de toate politeţurile mele!

Care bărbat ar fi lăsat bileţele pe parbriz?


Rugăciunea claustrofobului

„Scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare!”

Ps 4:1


Dragă jurnalule…

Printre cadourile primite de fiica mea cea mare, la împlinirea vârstei de 7 ani, s-a strecurat și un caiețel roz, cochet, dotat cu lacăt și  două chei mici… așadar un prim jurnal.   Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va primi un asemenea cadou, având în vedere că termină Clasa Pregătitoare, începătoare fiind în ale scrisului și cititului. Chiar să scrie perfect, oare ce secrete să fi având de pe acuma? Am pus deoparte jurnalul, crezând că nu-i va capta atenția prea curând.

Mami, de ce caietul acesta are lacăt și chei? 

– Pentru că e un jurnal, scumpa mea, i-am răspuns eu, oftând în inima mea.

– Ce e acela un jurnal?

– Păi, e un caiet unde tu îți scrii cele mai păzite secrete, pe care să nu le afle nimeni niciodată. 

M-am simțit ca și cum aș fi deschis Cutia Pandorei, iar licărirea din ochii ei m-a făcut să tresar…

În zilele care au urmat am surpins-o adesea închizându-se în câte o cameră, ascunsă pe sub câte o masă, după câte un pat,  pe burtă, sau chircită peste caiețelul ei roz bonbon. Nu ne lăsa să ne apropiem, nici pe noi, nici pe surorile mai mici. Ne respingea galant și totuși ferm. Avea chiar locșorul  ei secret unde ascundea cheia jurnalului.

Nu am mai rezistat și într-un moment, când am prins-o într-o pasă bună, am rugat-o să-mi spună și mie, dacă nu vrea să-mi arate, cam ce scrie ea în jurnal. M-am arătat un pic afectată de faptul că are secrete față de mine. S-a lăsat înduplecată și mi-a împărtășit câteva din „secretele” ei suave, nespus de copilărești, haioase, scrise cu litere mari în creion HB, ornate cu inimioare și alte briz-brizuri specifice fetelor.

Un secret, scris lăbărțat pe o pagină întreagă, mi-a luat ochii și m-a lăsat fără cuvinte… Îndrăznesc să-l deconspir pentru că mi s-a părut genial în franchețea exprimării, universalitatea idealului și subtilitatea termenului generic, care nu permite nicio bănuială:

ÎL IUBESC PE FĂT FRUMOS!


Ups … mă citește tata!!

Nu-i bai dacă X-ulescu sau X-uleasca mă citesc sau nu. Nici un stres dacă bărbatul nu se înghesuie să-mi cunoască eul virtual,   tot mă citește el mai bine ca oricine.  Baiul e TATA, care nu pierde nicio postare … și nici ocaziile de a mă tachina …

„- Dragă, ce ai prin frigider, vezi că blogul nu ține de foame!

– Ți-ai pus cercei,  sper că nu  te-ai   apucat de fumat și de băut!

– Hmm… te-ai gândit să mai faci și un băiat … păi nu  te  descurci cu 3!

– Ai scris  despre  clubul oamenilor selecți, vezi și tu că datoriile nu-s bune…

– Să vină  Cristian  să repare Internetul că tu nu mai apari acolo și nu știu  ce ai mai scris.  Te mai descarci și tu … că nu ți-i ușor, dragu ‘tatii cu  trei  copii. Mi-o plăcut că ai scris și despre Andrei Pleșu, nu numai de alea pocăiești…”