Category Archives: Noile media

cuplul ideal…pe facebook

Se ia un el și o ea. Plus un decor inedit ca fundal. Fie ceva romantic, rustic, ori hipermodern. Contează per ansamblu. De preferabil se caută imagini pitorești din ultimele excursii.

Ea e cosmetizată la maxim și super -accesorizată. Prim-planul îi surprinde machiajul, bijuteriile opulente și uneori geanta trendy. El nu se lasă mai prejos. Totuși, accesoriul său cel mai prețios e femeia de lângă el, femeia- trofeu din pricina căreia vrea să câștige cât mai multe like-uri. Nu contează ce ai dacă nu arăți și la alții.

Sărutul e pasional, îmbrățișarea totală, gesturile emană tandrețe. Privești și te gândești cât de palidă e relația ta față de tot ce exprimă acel cuplu pe Facebook. Cuplul perfect, admirat și comentat, cu un lookbook de invidiat.

Numai că, fără să vrei, afli că mult afișata lor fericire e una extrem de convențională.

În realitate el are încă un cont de Facebook unde susține că e …necăsătorit. Își vizitează o fostă prietenă destul de des  iar, soția, mult îmbrățișată prin poze,  nu bănuie nimic, că doar îi aduce bani în casă și nu puțini, o ajută în gospodărie și-i spune că e cea mai frumoasă… Iar el e un bărbat de succes…

Cum să spargi balonul diafan al casniciei perfecte și să-ți pierzi adulatorii naivi de pe facebook, avizi după fericirea la kil, livrată convențional? Cum să nu-i mai faci să crape de ciudă că ei nu au ce ai tu?

Și s-au sărutat fericiți pe … Facebook până la adânci bătrâneți, sub privirile curioșilor naivi, ce i-au asaltat cu like-uri și comentarii siropoase,  convinși că prietenii lor virtuali trăiesc o pasională și autentică poveste de iubire, poveste ce pare să-i ocolească pe ei, care nu se pupăcesc toată ziua nici pe facebook, și poate, nici acasă…

 

 

 

 

 

Anunțuri

Recuperarea realității

Se face prin ieșirea benevolă din virtual, prin abandonarea ficționalului, prin respingerea oniricului, prin suprimarea fanteziei sau fantasmei (care e pâinea săracului, nu-i așa?).

Prin deconectare, decablare, inchidere. Oare  e posibil?

Cel puțin pentru o vreme am putea să ne luăm rămas bun de la sinele nostru virtual, pentru a ne regăsi cu adevărat pe noi înșine și pe celălalt.

Jocul de-a măștile va înceta.  În interacțiunile directe cunoașterea e autentică, nemediată, deci mai puțin supusă manipulării și dezinformării.

Viața din cărți sau de pe Internet e una, cea de pe pământ cu totul alta.  Ni se cere să trăim acum și aici realitatea. Abia după ce trăim din plin putem accesa virtualul, nu în sensul evadării hedonice, ci,  poate al amprentării lui cu fărâme autentice de viață.

Întrebarea e dacă ne mai dorim cu adevărat să recuperăm realitatea? Dacă nu ne simțim mai bine în virtual, mânuind cuvinte și imagini după bunul plac,  fiind cine vrem noi să  fim pentru oricine.

Oare cum se   face  că,  uneori, o carte, un film, un blog, un sait, o imagine, un joc pe computer sunt mai de dorit, mai pline de adrenalină decât fărâmele uzuale de viață?

Una din cele mai întâlnite scene  după ce se reunesc membrii familiei:  el își pornește laptopul, ea   își verifică Facebook-ul,  cei mici se uită la desene.  Toți pornesc ceva  de cum ajung acasă.  Dacă cade rețeaua se instalează panica… Nu avem net… ce o să ne facem?…. ce plictiseală!


Buza prăpastiei (autocritică)

Înainte să pornesc acest blog am stat pe gânduri aproximativ un an, psihanalizând de-a dreptul toate implicațiile posibile. Cu greu l-am lansat, fără nici o strategie de a-i mări traficul sau de a-l populariza în vreun fel. Paradoxal, am vrut să ies în spațiul public, dar să rămân totuși discretă. Simțeam nevoia stringentă  de a mă adresa și altcuiva în afară de bebelușii mei de acasă și preșcolarii de la serviciu.

Acest blog a fost o gură de aer proaspăt, un energizant pentru o vreme, o grădină (nu foarte „secretă”) în care am semănat cuvinte din prea-plinul minții și inimii mele.

Numai că, prin nebăgare de seamă, blogul meu a ajuns la buza unei prăpastii. Sigur, această constatare e percepția mea pur subiectivă.  Datorită sensibilității exacerbate ce mă caracterizează am alunecat înspre lirism și patetic. Exact pericolele pe care am încercat de la început să le evit.

Blogul nu ar trebui să fie locul unde să ne expunem vulnerabilitățile, nici refulările, nici proiecțiile asupra altora. Pe blog nu intrăm ca la consilier să ne dezbrăcăm de secrete, să ne eliberăm emoțional. Pentru că e destul de riscant, v-o spun!

Dragii mei, dar, mai ales, dragile mele să suspinăm în odăița noastră nu în virtual, să ne arătăm vulnerabile pe genunchi, să fim pasionale acolo unde trebuie…

Pe blog, să postăm cu măsură și bine. Nu doar pentru stomac, ci și pentru minte. Când scriem, asta ca să-l  parafrazez pe simpaticul scriitor Dan Lungu (Cum să uiți o femeie, Polirom, 2010), să nu mai aruncăm încă un pumn de zahăr peste un lighean cu miere. Mierea este bună, dar de la prea multă ți se face  rău…

Iau o mică pauză pentru a-mi redefini stilul blogăristic.

Așadar, punct. Și de la capăt.


În agora virtuală (R)

Foarte pertinent și actual articolul scris de Claudia (Dudaș) Stanciu. De reținut implicațiile îndeletnicirilor noastre virtuale asupra vieții de cuplu. Un gol umplut spre îm-plinirea noastră în virtual nu se cade să lase un alt gol în celălalt, spre ne-împlinirea lui/ei în viața reală.

Cu drezina

Textul e mai vechi, dar am zis că merită readus în atenție. Măcar pentru a vedea dacă și-a pierdut sau nu din actualitate. Pe atunci, Facebookul nu avea atâta popularitate.

Să încep cu începutul (relativ în sine, oricum), anume cu… Socrate. Dumnealui când avea chef de discuţii – şi probabil că avea destul de des, dacă este adevărat ce se spune despre soţia lui: că era rea şi cicălitoare – ieşea în agoră. Aceasta era locul nelocuit din mijlocul cetăţii, golul din mijlocul plinului, posibilitatea tuturor posibilităţilor, unde bărbaţii, mai ales, puneau ţara la cale. Centrul oricărui plin trebuie să fie un gol, care singur poate oferi posibilitatea îm-plinirii.

Mai aproapre de noi – cronologic măcar – „intelectualul” Moromete, sub pretext că merge să îşi ascută secerile, ajungea în poiana lui Iocan unde mai erau vreo doi-trei tot cu treburi „fierăreşti”, citind ziarul şi dezbătând chestiuni politice sau de interes…

Vezi articol original 970 de cuvinte mai mult


Calcă rar pe blogul aproapelui tău…

Ştiţi cum sună Proverbe 25 cu versetul 17?

„Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine şi să te urască.”

Sunt foarte curioasă dacă principiul acestui verset se poate aplica blogosferei. Poate mă ajutaţi careva!

Să vă spun ce am dedus eu.

Casa este spaţiul nostru intim, care ne reprezintă. Blogul e tot spaţiul nostru, însă îşi pierde cu totul intimitatea, devenind spaţiu public, practic aproape oricine ne poate vizualiza… E o deschidere asumată, care invită la lectură oameni diverşi, nu cred că pot fi încadraţi toţi la categoria aproapele nostru.

Conform acestui proverb, a fi un vizitator insistent produce în gazdă suprasaturaţie şi plictis. Chiar ură.

Se poate experimenta aceasta în blogosferă?  Nu cumva aici principiul se aplică invers? Calcă cât de des pe blogul meu să-mi aduci trafic, dinamism. Nu mă voi sătura niciodată de tine… şi mai ales, nu te voi urî. Acuma depinde ce comentarii ai! 🙂

Oricum, dacă devii prea insistent sau enervant îţi închid uşa în nas şi te trimit la spam…

Există vreo virtute  care îmi scapă aici … legată de raritatea intruziunii noastre în spaţiul personal al cuiva? Sau poate tocmai această reţinere face revederea mai dragă,  mai preţioasă?

Nu ştiu, mă fâstâcesc şi eu, ca o gazdă nepricepută care încă nu ştie cum să-şi iubească vizitatorii pentru cât mai mult timp.  Sau, mai bine zis ca un vizitator îngrijorat că ar putea deveni în timp  plictisitor şi agasant!


Blogui-m-aş…dar am cui?

Sunt un blogger foarte începător, dar am blogăreala în sânge (vorba lui Andrei Pleşu)… Nu credeam că în decurs de doar patru luni îmi voi crea o nouă şi plăcută dependenţă. De care mi-e cam teamă, recunosc…
Idealizând totul, după primele postări îmi spuneam cu o siguranţă uimitoare că nu prea mă interesează traficul… Ceea ce contează e că pot să mă exprim, să-mi clarific lucrurile scriindu-le…

Nu ştiu alţi bloggeri cum sunt…dar eu, am început să-mi verific cam des graficele cu vizitele şi vizitatorii… Asta-i maladia blogăritului de care aş vrea să scap până se mai poate! Însă nu vreau să arunc o dată cu covata şi copilul!
Oare chiar aşa de mult contează cifrele, statisticile? Nu mi-a plăcut niciodată numerologia aceasta care mă aruncă în tot felul de stări: ba euforice, ba de uşoară deprimare… în funcţie de creşterea sau scăderea graficelor… Obsesia cantităţii mă urmăreşte de pe propriu-mi blog.

Vă spun sincer, am avut în luna decembrie un moment de descurajare urmărind numărul vizualizărilor, dar ce m-a impulsionat a fost numărul mic, dar constant al celor care s-au fidelizat blogului, devenind publicul meu. Abia atunci când scapi de obsesia numărului celor care te citesc şi începi să te întrebi cine sunt cei care te citesc (de ce o fac), abia atunci eşti pe o pistă bună.

Pentru anul care vine, dragi bloggeri vă doresc să scrieţi cât mai bine şi cât mai detaşaţi de obsedantele grafice! Bucuraţi-vă cu măsură de feedback-urile pozitive pentru a vă ţine vanitatea sub control! Dacă nu vom face aşa, VANITATEA ne va înghiţi cu totul!


Prietenia pe Facebook

Noile media impun redefinirea cuvântului prieten, respectiv prietenie, al  căror sens tradiţional s-a cam pierdut. Conform DEX, prietenul este „persoana de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.”

Pe Facebook prietenia se defineşte un pic altfel. Aş îndrăzni o abordare comparativă a celor două tipuri de prietenii, din punctul meu de vedere.

1. În lumea reală îmi fac prieteni mai greu pentru că nu sunt foarte sociabilă. Pe Facebook dau un „invite” sau un „accept” şi prietenii curg gârlă. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine! Numărul mare creşte popularitatea.

2.Încrederea şi afecţiunea  mă leagă indisolubil de prietenii mei din realitate. Pe unii din prietenii mei virtuali nu-i cunosc mai deloc, cu alţii am schimbat doar câteva comentarii sau like-uri, cei mai mulţi sunt doar simple cunoştinţe sau prieteni de-ai prietenilor. Afecţiune sau încredere? Poate cel mult simpatie, uneori empatie şi câte un dram de invidie (doar faţă de cei enervant de exhibiţionişti). Ideal ar fi (însă nu şi realist) ca prietenii de pe Facebook să coincidă cu cei din realitate.

3. În viaţa reală cu prietenii vorbeşti cam orice. Pe Facebook pozele fac cât toate cuvintele. Imaginea pe care cu grijă ne-o construim e definitorie. Pe Facebook avem libertatea de a-i bombarda pe toţi cu pozele noastre, mai ales cu pozele copiilor noştri, fotografiaţi în toate ipostazele posibile. Totul într-o veselie generală. Desigur pozele cer like-uri şi comentarii, sarea şi piperul oricărei prietenii pe Facebook.

4. Când ai un prieten simţi nevoia de a împărtăşi  cu acesta orice te-a bucurat, întristat sau intrigat. Aştepţi cu nerăbdare un feedback. Cred că Facebook-ul, prin butonul „share” şi „like” acoperă nişte nevoi personale legitime. E un canal de transmitere în timp real a informaţiilor, a feedback-urilor. Nu-i contest în nici un fel acest imens avantaj. El poate fi singura legătură cu prietenii răspândiţi pe glob.

Chiar şi cei mai buni prieteni simt uneori nevoia unei distanţări. Altfel cum ar putea gusta bucuria revederii? Pe Facebook unii calcă prea des în ograda ta prin „oversharing”, postând şi iar postând fără întrerupere fără să se întrebe dacă cineva e sau nu interesat de toate amănuntele zilnice. În prezenţa unui prieten prea insistent nu-ţi prea place să stai.

5. Un prieten adevărat e acela în faţa căruia îţi dai jos masca, arătând aşa cum eşti, cu bune şi cu rele. Pe Facebook îţi pui repede masca şi te prezinţi la întâlnirea cu prietenii în cea mai bună formă posibilă: poze de familie armonioase, vorbe de duh, recomandări care te pun într-o lumină bună, aprecieri, complimente nenumărate.

6. Prietenia în viaţa reală trebuie întreţinută mereu şi mereu, necesită oarecare eforturi. În virtual relaţiile sunt uşoare, foarte lejere.

Poate de aceea, din ce în ce mai mulţi prieteni reali dispar cu timpul  în spaţiul virtual, devenind simple cunoştinţe, de care te mai leagă un singur click.