Category Archives: Note de lectură

Amor aeternus (?!)

„Averea şi puterea se topesc

În valurile vieţii schimbătoare,

Odată şi odată se sfârşesc.

Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare

Şi-ntrece-orice tezaur omenesc

Din câte-au fost – sau vor mai fi sub soare.”

P.B. Shelley

Nota Bene: Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre viaţa personală a acestui poet englez vă recomand cartea lui Paul Johnson, Intelectualii, apărută la Humanitas, Bucureşti, 2012.

Aşa vi se va spulbera imaginea idealizată despre aceşti intelectuali, ce preamăresc anumite virtuţi, în timp ce ei trăiesc în cea mai neagră promiscuitate.

Shelly a avut peste 200 de femei şi era adeptul relaţiilor deschise. A avut 7 copii de la trei mame diferite, o parte din ei i-a trecut în grija statului, precum făcuse Rousseau, de care era profund influenţat.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Profilul candidaţilor

Nu-i vorba de candidaţii noştri, care sunt pe ultima sută de metri în lupta pentru atragerea voturilor.

Voi face referire la cei 12 candidaţi, pentru care Isus s-a rugat o noapte întreagă înainte să-i aleagă, pentru a-i implica în cea mai mare Lucrare de pe Pământ şi din Cer.

Să ne imaginăm că Isus ar fi apelat la serviciile unor consultanţi profesionali pentru a fi sigur că face alegerea cea mai bună. Ce i-ar fi spus ei?

„Stimate domnule,

Vă mulţumim pentru că aţi apelat la serviciile noastre şi ne-aţi trimis cv-urile celor doisprezece  bărbaţi pe care i-aţi ales pentru posturi de conducere în noua dumneavoastră organizaţie. Am examinat toţi aceşti candidaţi conform testelor noastre standard computerizate şi am avut câte un interviu cu fiecare dintre ei, la care au participat un psiholog şi un consultant profesional.

Părerea angajaţilor noştri este că majoritatea candidaţilor indicaţi de dumneavoastră nu are trecutul, educaţia şi aptitudinile profesionale pentru tipul de activitate pe care doriţi să o desfăşuraţi. Nu au spirit de echipă. Recomandarea noastră este să vă continuaţi căutarea după persoane cu experienţă şi capacităţi manageriale dovedite.

Simon Petru este instabil din punct de vedere emoţional şi are izbucniri nervoase. Andrei nu are nicio aptitudine de conducere. Cei doi fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedei, caută mai mult interesul propriu în loc să fie devotaţi companiei. Toma are o atitudine care subminează  moralul celor din jur. 

Credem că este de datoria noastră să vă informăm că Matei a fost trecut pe lista neagră a Biroului pentru Afaceri Oneste din Ierusalim. Iacov, fiul lui Alfeu, şi Tadeu au în mod evident tendinţe radicale şi ambii sunt maniaco-depresivi.

Totuşi, unul dintre candidaţi dovedeşte un potenţial mare. Este un om capabil şi inventiv, socializează bine cu cei din jur, are spiritul afacerilor şi contacte în cercurile înalte. Are o mare motivaţie, este ambiţios şi responsabil. Îl recomandăm pe Iuda Iscarioteanul pentru funcţia de inspector general şi mâna dumneavoastră dreaptă. Profilurile celorlalţi candidaţi vorbesc de la sine despre incapacitatea lor. 

Vă dorim succes în noua dumneavoastră activitate. 

Cu stimă,

Jordan Managements Consultants”  

extras din cartea: Formarea de ucenici transformă Biserica de Greg Ogden, Editura Noua Speranţă,  Timişoara, România, 2013, p. 77-78.


Povești contemporane

Închide ochii și imaginează-ți un oraș mare, pe nume Tot-La-Fix.  Fără parcuri, fără copii pe biciclete, fără vânzători de acadele… doar clădiri colțuroase, triste, aliniate una lângă alta.  Conducătorul orașului era Împăratul Unghi-Drept. Legea orașului stipula ca toți, cu mic cu mare, să se supună unui orar fără răgaz, fără odihnă, fără preget.

În acest oraș totul  se derulează după cel mai strict program: trezitul, spălatul, gimnastica, micul dejun, apoi drumul spre serviciu, apoi munca de dimineața până seara, timp în care copiii sunt la grădiniță sau școală. Urmează cina de la ora șapte fix, privitul la televizor și culcarea tot la oră fixă.

Numai că, la marginea orașului robotizat, trăia Berta, o bătrânică uitată de lume, care prin căsuța ei cu cedarc, prin plopul și teiul din spatele casei, prin văcuța blândă și cele două rațe, prin grădina ei de zarzavat, sfida legile din orașul Tot-La -Fix. Bertei îi plăcea să aibă de toate din propria-i grădină. Muncea din greu pentru asta, dar nu uita să se cufunde în fotoliul ei cu o carte de povești în mână.

Cei doi nepoței  o vizitau foarte rar, deoarece aveau și ei un program bine determinat, cu scoală și un șir interminabil de cursuri, programate de marele computer al orașului.

Mâncarea pe care locuitorii orașului o înghițeau în fix trei minute era un soi de pastă lipicioasă, lipsită de orice aromă.

 Totul a început să se schimbe când Tomi și Ana au vizitat-o pe bunicuța Berta:

Bunico, zise Tomi, cu gura plină, da’ de ce la tine mâncarea e așa de bună?

 Și de ce nu putem și noi să avem acasă mâncare din asta? 

Pentru că la voi în oraș nu-i timp pentru așa ceva. Voi trebuie să faceți totul FĂRĂ- ZĂBAVĂ. Când să mai aveți timp să savurați, să mirosiți, să … mestecați? […]

A fost o vreme în care oamenii locuiau în case. Fiecare construită în alt fel. Aveau grădini cu flori mirositoare, copaci cu păsări cântătoare. Munceau și atunci, dar aveau timp. Timp să se plimbe cu copiii, timp să le spună povești, timp să se joace cu ei…

Să se joace?! Ce înseamnă asta?…

Puși pe gânduri de vorbele bunicii, nepoțeii ajung la concluzia că dacă vor să se bucure de mai mult timp, trebuie să se reîntoarcă în burta mamei. Zis și făcut.  Cu timpul, toți copiii orașului se  retrag în burțile mamelor pentru a se juca nestingheriți și pentru a fi mai aproape de ele.

De aici încolo povestea devine fascinantă și e greu de transpus în cuvinte…

Dar, Victoria Pătrașcu cu deosebită grație și candoare   reușește să ne pună pe gânduri, prin vocile interioare ale mulțimilor de graviduțe din orașul TotLa – Fix, care își plimbă cu mândrie burțile în văzul lumii.  Și care îndrăznesc să viseze. Să-și aducă aminte… Care nu mai vor atât de mult la serviciu. Căci minunile din burtă cer mângâieri, alinturi, nesfârșite povești, deci timp…

Nu dezvălui finalul din Povestea Orașului Tot-La-Fix (de Victoria Pătrașcu, din vol. Stejarul pitic, cel mai bun tătic!, Editura Cartea Copiilor, București, 2013), dar vă invit să vă delectați cu această minunată poveste de adormit copiii, dar de trezit părinții

N.B. Nu știu cum, dar povestea mă împinge parcă să lecturez monografia poetică, „Cerul din burtă”,  a  Ioanei Nicolaie.


Despre făcătorii de pace sau arta lăsatului „în pace”

” Sunt unii care se bucură ei înșiși de pace și îi lasă și pe alții în pace. Sunt alții care nu au pace nici ei înșiși și nu dau pace nici altora. Unii ca aceștia sunt o povară pentru ceilalți și o povară și mai grea pentru ei înșiși. În sfârșit, sunt și de aceia care rămân ei înșiși în pace și se străduiesc să-i ajute și pe alții să dobândească pacea. Însă, în viața aceasta plină de necazuri, pacea noastră înseamnă mai mult o îndurare smerită a răului decât lipsa lui. Cel care va ști să sufere mai lesne, acela se va bucura de mai multă pace. Un astfel de om s-a biruit pe sine, este stăpânul lumii, prietenul lui Hristos și moștenitorul raiului.”( Urmarea lui Hristos, Thomas à  Kempis, Editura Adevărul Holding, 2013,  București, p. 70)

Un text potrivit pentru un început de an. De altfel, întreaga carte poate fi citită ca devoțional, spre edificarea lăuntrică a credinciosului.

Pasajul acesta despre pace m-a frapat, prin jocul isteț de cuvinte. A avea pace în tine presupune a da pace și altora, a-i lăsa în pace.

Lipsa păcii interioare se transpune exterior prin tulburarea celorlalți, prin ne-lăsarea lor în pace.

Să rămâi în pace, să răspândești pacea, să fii un adevărat împăciuitor în sensul uneia din fericirile de pe munte, iată un deziderat pentru anul nou,  de urmărit cu pasiune.


Grafomanie

Niciodată în istoria lumii nu s-au scris atâtea cărți moarte ca în ziua de astăzi… Cărțile mor în ziua de azi, cu o viteză uluitoare. Iar,unele se nasc, de altfel, gata moarte. (…) Cărțile agonizează ca niște ființe vii, pe standurile librăriilor, așteaptă ce așteaptă și apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de așteptare, se sufocă, simt că nu vor fi mai deschise de nimeni, că nu vor mai fi cumpărate de nimeni… Și e normal, într-o lume în care nimeni nu mai citește, toată lumea scrie… Cine și-a imaginat vreodată că alfabetizarea obligatorile și generală va avea acest efect pervers, și anume că într-o bună zi fiecare ființă alfabetizată va încerca să scrie cărți? Scrierea unei cărți fiind de fapt o încercare disperată de amânare a morții, de păcălire a ei…

– De ce oamenii nu mai scriu decât ca să alunge, ca să întârzie moartea? De ce nu mai scrie nimeni povești ca să bucure alți oameni de ele? De ce scriu oamenii cu atâta îndârjire, în loc să trăiască?”

(Matei Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor, Ed. Cartea Românească, București, 2009)

Actuale interogațiile personajelor lui Vișniec.

Extrapolând le-am putea aplica și bloggerilor.

Este loc pentru oricine în blogosferă? De ce scriem? Ce semne patologice ne pândesc? De ce nu ne putem abține și devenim grafomani?  Cum vom mai putea scrie dacă nu mai citim?

E posibil să fim  din ce în ce mai  pasionali în scris și tot mai șterși în viața reală? A cui e vina?


Limonadă cu frunze de mentă și o poveste văratică

Ce licoare poate fi mai reconfortantă  într-o zi caniculară de vară decât o limonadă preparată în casă, asezonată cu frunze  de mentă din  propria grădină?

Desigur, paharul cu limonadă e doar preludiul unei povești simpatice de vacanță, din seria pentru copii a îndrăgitului Max Lucado, intitulată: Hermie și prietenii.  Cărțile acestei serii sunt destinate  în mod specific micilor școlari, celor care de – abia pătrund în lumea fascinantă a cititului. Apărute la Editura Elpis (Oradea, 2012), cărțile sunt deosebit de apetisante prin ilustrațiile vii, limbajul accesibil și farmecul poveștilor, din care străbate fără echivoc un  mesaj de dragoste ce atinge sufletele copiilor.

Să ne așezăm confortabil la umbra unui pom din grădină, cu limonada lângă noi și să începem …

DSC01945

 Hermie – Dumnezeu mă ascultă când mă rog

 Hermie  pornește într-o zi însorită prin grădină, spre casa Bunicii-omidă care îl   desfăta mereu cu limonada lui preferată, cu frunze de mentă. Doar că, pe drum, unul din prietenii lui din neamul furnicilor, Antonio, se află într-un necaz mare datorită unei pietre uriașe care îi blocase piciorul. Hermie, nereușind să-l ajute prin propriile forțe, caută sprijin la prietenii săi. Așa intră în scenă simpaticul Viermișor, preocupat însă cu cititul unei reviste de specialitate, intitulată: Revista Super-Viermișor. Nici Buni-omidă nu are timp să-l asculte, fiind ocupată cu prepararea limonadei. Buburuzele înoată în iaz, Musca Flo își face unghiile la salonul de înfrumusețare al Grădinii. Disperat de lipsa de implicare a prietenilor lui, Hermie aude deodată vocea caldă și blândă a lui Dumnezeu, ce-l dojenește pentru că a uitat să-i ceară mai întâi Lui ajutorul. Ca un prieten devotat, Hermie se roagă pentru amicul său suferind, iar Dumnezeu, care aude întotdeauna rugăciunile, trimite o ploaie salvatoare ce face poteca să se înmoaie. Piciorul îi iese acum cu ușurință, iar cuvinte de mulțumire țâșnesc din inima lui Hermie, care împărtășește cu toate insectele lecția învățată:”Dumnezeu ne ascultă întotdeauna când ne rugăm.”

Iată o minunată poveste despre urechea gata să asculte a Domnului, dar și despre  inima sensibilă și empatică a lui Hermie, îndurerat că nu-și poate ajuta  prietenul. O pildă dulce-acrișoară, ca o limonadă,  despre prietenia autentică sau lipsa ei, despre acei  prieteni pe care îi facem spre nenorocirea noastră, dar mai ales despre Prietenul care ține la tine mai mult decât un frate. (Prov 18:24).


Timpul pentru elogii

Mi-era dor să recitesc o carte profundă şi poetică în acelaşi timp pe tema iubirii conjugale. Îşi mai aduce oare cineva aminte de Mike Mason şi de „Taina căsătoriei – după cum fierul ascute fierul” ?

Nu eram căsătorită pe când am citit-o prima oară. În cercul meu de prietene necăsătorite cartea a avut un succes extraordinar. Toate visam la măritiş , dar după ce am savurat cartea nu ne puteam opri din visare… Capitolele despre alteritate, iubire, intimitate, jurăminte, sex, supunere, moarte erau meditaţii creştine profunde care reverberau puternic în inima noastră.

Atunci şi acum cele mai impresionante pasaje pentru mine au fost cele cu referire la moarte. Pare sinistru, dar nimic nu potenţează mai tare iubirea decât iminenţa morţii.

      Elogiu

Şi astfel învăţăm că iubirea conjugală, de la început până la sfârşit, trebuie să împrumute ceva din atmosfera unei apoteotice înmormântări creştine. Întotdeauna există o melodie ironică cântată de o orchestră de muzicanţi din New Orleans în inima celor ce iubesc cu adevărat. Pentru că ei, mai mult decât alţii, sunt chemaţi să se jelească zilnic unul pe celălalt, să se ungă cu mir şi să fie gata de moarte în fiecare zi. Maria şi-a arătat dragostea pentru Isus turnând ulei preţios pe trupul Lui de carne, pregătindu-I trupul viu şi sănătos pentru înmormântare (Ioan 12:3). Dar câţi oameni au murit  fără un astfel de omagiu, lăsând în urma lor un regret enorm şi răni adânci în inima celor care au pretins că-i iubesc: regretul de a nu-i fi iubit pe când erau în viaţă aşa cum, descoperă cu imensă durere, că îi iubesc acum că au murit?

Într-un fel trebuie să învăţăm să-l jelim pe cel drag cât este în viaţă, şi să nu aşteptăm până moare, atunci când durerea noastră nu mai ajută nimănui decât nouă înşine. Cel puţin un sărut în fiecare zi ar trebui udat cu lacrimi. Pentru că acest fel de trezire este într-adevăr minune, credinţă, devoţiune – adevărată trezire! Trebuie să recunoaştem că scheletul există, trebuie să-i acordăm tot respectul înainte de a putea celebra carnea. Iubirea trebuie să o ia înaintea remuşcării, presărând fiecare zi cu mici gesturi de respect.

Pentru că acum e vremea pentru elogii, acum e timpul să acoperim cu flori. Astăzi e ziua în care trebuie să purtăm pe umerii noştri, spre odihna lui, întreaga greutate a trupului iubit.

(Taina căsătoriei – după cum fierul ascute fierul ,  Mike Mason, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1999, p. 200 -201).

Cartea a fost premiată în Statele Unite cu Medalia de aur în cadrul premiilor acordate publicaţiilor creştin-evanghelice.