Category Archives: Omerul cu mană

Cuptorul de foc al cuvintelor

Chiar vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vom fi rostit sau scris?

Din cuvintele noastre vom fi scoşi vinovaţi sau nevinovaţi?

Nu e prea de tot, Doamne, într-o lume atât de volubilă să ne judeci fiecare cuvinţel?

Dacă spunem vrute -şi nevrute- , îmbătându-ne de sonoritatea cuvintelor noastre, a propriilor rostiri, tot le vei cerne?

În Psalmul 12 ni se vorbeşte despre cuvinte mincinoase, despre buze linguşitoare, despre limba care vorbeşte cu trufie, despre oameni ce vorbesc din prisosul unei inimi prefăcute. Cuvintele ne dezvăluie starea inimii pe de o parte, dar, pe de altă parte ele pot fi duplicitare, ascunzând adevărata noastră identitate.

Putem face din propria elocinţă şi retorică idoli în faţa cărora să ne închinăm, instrumente prin care să-i manipulăm pe ceilalţi. Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?(Ps 12: 4)

Putem impresiona, manipula, uimi pe cei din jur cu elocinţa noastră, dar Dumnezeu cunoaşte substratul adânc al lor, sursa de unde izvorăsc. El le trece prin cuptorul Lui de foc, le testează autenticitatea, sinceritatea, curăţia.

Doar Cuvintele Lui sunt curate, ale noastre trebuiesc mereu curăţite  cu tăciunele purificator…

E periculos să admiri un om numai după dibăcia cu care îşi întrebuinţează inteligenţa verbală în public, poate că, acasă, rar au parte cei dragi ai săi de un cuvânt blând, de o frază încurajatoare. Poate că acolo, în sfera privată, domestică, cuvintele au o altă turnură, iar elocinţa se transformă în abuz verbal şi manipulare crasă!


Dumnezeu este cu noi (II)

” Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Aceasta este povestea de iubire care vine la tine de la început. Dumnezeul care a umblat cu noi în grădină, în răcoarea dimineţii, înainte ca păcatul Căderii să ne distrugă intimitatea cu El, este Dumnezeul care vine după poporul Său în stâlpul de nor, în stâlpul de foc, pentru că nu poate suporta să-Şi lase oamenii să hoinărească singuri. El este Dumnezeul care a venit la întristatul Iov într-un vânt, o tornadă, un uragan, este Cel care a făcut legământ cu Avraam ca un fum ce iese dintr-un cuptor, Cel care şi-a aşezat cortul în Sfânta Sfintelor pentru ca, în toată gloria Sa sfântă Shekinah, să se poată apropia din nou suficient de mult încât să trăiască în mijlocul oamenilor Săi. El este Dumnezeul care ne iubeşte şi care nu este doar 50% alături de noi, sau 72,3% pentru noi, ci este Dumnezeul care este întotdeauna, fără echivoc, 100% cu noi- Dumnezeul care ne iubeşte atât de mult, Dumnezeul care ţine atât de mult la noi încât alege să fie cu noi.

El renunţă la cer pentru ca tu să-l poţi lua în braţe pe pământ.

El vine ca un Copilaş, pentru a înlătura barierele.

El vine vulnerabil pentru că ştie că singura cale pentru a fi aproape de tine este prin a Se face vulnerabil faţă de tine. Tu nu poţi ajunge la intimitate decât prin uşa vulnerabilităţii. Prin urmare, Dumnezeu deschide uşa acestei lumi şi intră în ea ca un Copilaş, făcându-se cât se poate de vulnerabil. Face asta pentru că doreşte să aibă o intimitate de neimaginat cu tine.

Care religie a avut vreodată un dumnezeu care să dorească o astfel de intimitate cu noi încât să vină la noi făcându-se atât de vulnerabil?

Ce Dumnezeu a venit vreodată atât de tandru încât să-L putem atinge? Atât de fragil încât să-L putem zdrobi? Atât de vulnerabil încât inima Sa neprotejată să poată fi rănită? Doar acela care te iubeşte atât de mult încât e gata să sufere moartea pentru tine.

Doar Dumnezeul care a trebuit să vină la tine ca să te poată avea. Doar Dumnezeul care Şi-a riscat vulnerabilitatea  şi a plătit preţul pentru nelegiuirea ta, pentru că nu S-a mulţumit cu nimic mai puţin decât cu apropierea deplină de tine.

L-a costat totul ca să fie cu tine. Dar cine oare îşi va pune deoparte puţin timp doar ca să fie cu El? Cine doreşte darul prezenţei Sale?

Crăciunul înseamnă că Dumnezeu face tot ce e nevoie  ca să fie cu noi – şi noi trebuie să facem tot ce este nevoie  ca să fim cu ei. El a lăsat tronul Său din cer ca să fie cu tine. Treci peste convulsiile Crăciunului ca să ajungi la El.

Aprinde lumânări! Fă-ţi timp pentru El! Stelele se apropie de tine.

John Wesley a murit spunând cuvintele: „Cel mai minunat mesaj dintre toate este că Dumnezeu este cu noi”.

Cuvintele acestea ar putea răsuna în inimile noastre.

Ar putea fi bătaia veşnică a tobelor noastre, precum bătaia unui ciocan, precum zăngănitul dragostei care se apropie. „

Cel mai mare dar de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014, p. 208-209


Dumnezeu este cu noi (I)

” Unele cuvinte ne lovesc ca un trăznet, dezintegrează atomii lucrurilor, ne trezesc din somnul morţii.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Sunt cuvinte ce au în ele greutatea slavei, care formulează întrebări cosmice – cuvinte care răspund tuturor chestiunilor importante, cuvinte prin care se pogoară dragostea cerului.

Asta se întâmplă după ce Maria îi răspunde îngerului.

După emoţia intensă a vestirii adusă de înger, pământul, cerul şi focul sfânt se unesc într-un pântece.

Asta se întâmplă după ce Dumnezeul veşnic şi nemărginit Se divide în celule ca la înmulţirea pâinilor şi transformă apa Cuvântului în sânge.

Doar după asta…

După ce un tâmplar visează despre naşterea lui Dumnezeu.

Cu câteva săptămâni în urmă, Maria a primit vizita angelică în care a aflat despre Întrupare. Iosif pricepe doar trădarea dureroasă a abdomenului ei mărit. El are parte doar de o discuţie jenantă şi dureroasă. Stă treaz nopţile întrebându-se ce ar trebui să facă un tip de treabă ca el într-o astfel de situaţie delicată. Nu i se arată nici un înger până când nu decide să fie îndurător şi s-o lase pe Maria pe ascuns. Întotdeauna se întâmplă aşa: nu suntem scutiţi de încercări, dar întotdeauna suntem scutiţi de încercările care nu ne oferă daruri.

Întotdeauna Dumnezeu îl dă pe Dumnezeu. Renunţă la grabă, la îngrijorare. Întotdeauna putem avea atât de mult din Dumnezeu cât dorim.

Iată ce-i spune îngerul lui Iosif: Cel ce creşte în pântecele Mariei este Dumnezeu. (Întotdeauna Dumnezeu ne provoacă şi ne determină să ne forţăm limitele).

Doar Cel îmbătrânit de zile are autoritatea de a da nume Copilului  ce urmează să se nască, deoarece în clipa în care inspiră pentru prima dată El este mai în vârstă ca părinţii Săi, mai în vârstă ca pământul. El este Isus, El este „Domnul mântuieşte”, El este Dumnezeu cu noi, Emanuel.

La Crăciun se fac pentru prima dată nişte afirmaţii absolute despre Cristos. Asemeni unui diagnostic dat de un medic, orice altă religie susţine că o trăire suficient de bună te va mântui. Dar precum un specialist al sufletului, creştinismul ne examinează inimile şi ne spune că, de fapt, dacă nu-L acceptăm pe Cristos, suferim cu toţii de o boală incurabilă – că Isus este Cel care ne mântuie.

Fiecare brad de Crăciun este umbrit de lemnul crucii: la cruce Dumnezeu face un transplant de inimă -îţi ia inima şi o operează.

Creştinismul nu face afirmaţii înguste, ci pune un alt gen de diagostic. Nu este îngust, ci oferă un alt gen de medicament. Preocupat de sufletele noastre, creştinismul nu are de-a face  atât de mult cu exclusivismul, cât cu eficacitatea. Ce ne va mântui cu adevărat?

Fiecare om, oriunde s-ar afla, aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul. Bucuria Crăciunului oferă darul exclusivităţii datorită capacităţii sale de a ne salva sufletul bolnav de o boală terminală.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Cel mai mare dar  de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014


Ospăţ necurmat

„Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.”

Proverbe 15: 15

Necurmat să benchetuiţi în inima voastră în anul 2016!

Începeţi cu un banal  mulţumesc rostit zilnic pentru viaţă, sănătate, familie, prieteni, slujbă sau pentru lucruri chiar mai mărunte, cum ar fi: o rază de soare pătrunsă pe fereastră, un pupic dulce de la copilul dvs. , o ciocolată primită în dar de la soţ, o rochie cu buline care vă vine bine, o carte îmbietoare pentru suflet, un telefon surpriză, o vizită neaşteptată … lista poate continua la nesfârşit.

Antidot mai bun pentru invidie nu există!

Ştiu că unora ne va veni foarte greu să fim mulţumitori, mai ales celor perfecţionişti, care nu găsim împlinire decât în lucrurile aproape perfecte: soţul ideal, copilul super reuşit, nota maximă, biserica aidoma celei Primare. Aşteptările nererealiste  ne umplu de nemulţumire, iar din nemulţumire răbufnesc cele mai urâte păcate.

Nu mă prea încântă articolul acesta, dar totuşi, sunt mulţumită că am puţin timp liber, asta înseamnă că m-am organizat mai eficient azi.


Salonul şi îngerii

” Toată aventura mea, ea începe uite aşa, când eram doar un copil.

Mama mi-a zis de o femeie simplă cu inima de aur care îl iubea pe Dumnezeu.

Ea mergea din spital în spital şi le spunea bolnavilor: Dumnezeu vă iubeşte!

Foarte mulţi bolnavi au murit, doar că Dumnezeu era în viaţa lor.

O femeie, ce era pe cale să moară, a strigat înainte:

Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! Încăperea s-a umplut de îngeri!

Priviţi! Priviţi! uite acolo o scară, scuzaţi-mă, dar trebuie să plec, şi apoi a murit.

Atunci, femeia aceea a ştiut că Dumnezeu era în inima ei.”

Întâmplare adevărată repovestită în scris de Mira, fiica mea mai mare (8 ani).


N-ar fi fost nevoie de piroane…


Pomul din vis

Motto: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult.” Luca 15:20

O vacanță de vară la bunici. Un maldăr de cărți numai bune de devorat la umbra unui măr sau poate în ciubărul meșterit de tata-bun pentru a ține în el prunele. O amintire dulce a unui timp plin de tihnă și răsfăț în grădina bunicilor mei dragi.

Apoi, mă văd pe mine răsfoind o cărticică de proză scurtă, nu-mi amintesc nici titlul, nici autorul, nici măcar intriga sau subiectul. Doar că, la finalul povestirii, eu eram complet transfigurată. Povestirea  avusese un asemenea impact asupra mea, încât am citit-o cu emoție, mai întâi bunicului meu, apoi celei mai bune prietene a mele de cutreierat dealuri. I-am citit-o cu voce tare într-una din excursiile noastre. Pentru mine, a citi cuiva ceva, cu voce tare, era dovada de netăgăduit a unei profunde simpatii. O imagine a rămas vie din toată această povestire. Era imaginea unui pom. A unui pom împodobit cu ștergare albe.

Deunăzi am visat pomul cu ștergare albe. Cineva parcă îmi citea mie, cu voce tare, povestea ce mă impresionase atât de mult cândva…

Un tată avea un singur fiu pe care-l iubea ca pe lumina ochilor. Îl îngrija cu drag, îi dedica timp, îl asculta și îl învăța cele mai alese lucruri. Îl iubea necondiționat și îl prețuia nespus de mult. Fiul a crescut și a părăsit casa tatălui, intrând într-un anturaj nepotrivit. Prieteniile rele i-au stricat obiceiurile bune. A dat la o parte tot ce învățase în căminul părintesc, dedându-se unei vieți ușuratice, egoiste, necumpătate. A ajuns atât de pervertit, încât a comis infracțiuni care  l-au dus în cele din urmă la închisoare. La ani mulți de închisoare. Pe tot parcursul detenției sale, fiul nu a primit   nici o scrisoare din partea tatălui. Apoi, vestea a căzut ca un trăznet. Fiul încarcerat a primit grațierea. În scurt timp va putea părăsi închisoarea. Dar unde să se mai întoarcă? Îi cauzase atâta rușine și durere tatălui său, încât nici nu mai întrezărea posibilitatea unei revederi… Și dacă totuși? Cu o firavă nădejde, fiul a scris tatălui o scrisoare, anunțându-l de iminenta sa grațiere. „Tată, în ziua cutare părăsesc închisoarea, iau trenul și mă îndrept… dar nu știu dacă mai vrei să mă numești fiul tău… așa că dă-mi un semn, tată. Agață în pomul din fața casei un ștergar alb … dacă nu-l  voi vedea, îmi voi continua drumul mai departe în lumea largă…” A sosit si ziua cea mare. Fiul a părăsit închisoarea și iată-l ajuns în tren zbuciumat, tensionat, cu o tristețe imensă în priviri.  Colegul său de compartiment observându-l atât de suferind,  a intrat în vorbă cu el și așa a aflat povestea sa.  Cu cât trenul se apropia de destinație cu atât fiul era mai neliniștit, nici nu mai îndrăznea să-și arunce ochii pe geam … Colegului i s-a făcut milă de el. Au făcut schimb de locuri, promițându-i că se va uita el pe geam în halta cu pricina… Trenul a ajuns în scurt timp, iar colegul de compartiment a sărit în picioare și gâtuit de emoție nu a reușit decât să arate înspre geam. Trenul oprise în dreptul unui pom plin de ștergare albe. „