Cuptorul de foc al cuvintelor

Chiar vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vom fi rostit sau scris?

Din cuvintele noastre vom fi scoşi vinovaţi sau nevinovaţi?

Nu e prea de tot, Doamne, într-o lume atât de volubilă să ne judeci fiecare cuvinţel?

Dacă spunem vrute -şi nevrute- , îmbătându-ne de sonoritatea cuvintelor noastre, a propriilor rostiri, tot le vei cerne?

În Psalmul 12 ni se vorbeşte despre cuvinte mincinoase, despre buze linguşitoare, despre limba care vorbeşte cu trufie, despre oameni ce vorbesc din prisosul unei inimi prefăcute. Cuvintele ne dezvăluie starea inimii pe de o parte, dar, pe de altă parte ele pot fi duplicitare, ascunzând adevărata noastră identitate.

Putem face din propria elocinţă şi retorică idoli în faţa cărora să ne închinăm, instrumente prin care să-i manipulăm pe ceilalţi. Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi. Cine ar putea să fie stăpân peste noi?(Ps 12: 4)

Putem impresiona, manipula, uimi pe cei din jur cu elocinţa noastră, dar Dumnezeu cunoaşte substratul adânc al lor, sursa de unde izvorăsc. El le trece prin cuptorul Lui de foc, le testează autenticitatea, sinceritatea, curăţia.

Doar Cuvintele Lui sunt curate, ale noastre trebuiesc mereu curăţite  cu tăciunele purificator…

E periculos să admiri un om numai după dibăcia cu care îşi întrebuinţează inteligenţa verbală în public, poate că, acasă, rar au parte cei dragi ai săi de un cuvânt blând, de o frază încurajatoare. Poate că acolo, în sfera privată, domestică, cuvintele au o altă turnură, iar elocinţa se transformă în abuz verbal şi manipulare crasă!

Anunțuri

(micro)sectarism

” – Doamna învăţătoare, eu ştiu ce l-a ajutat pe David să-l învingă pe Goliat!

– Da? Spune-ne şi nouă!

– Credinţa!

– Ba nu, ripostează un alt elev, nu credinţa! O praştie şi o piatră!

– Tu nu eşti pocăit! adaugă un altul…

– Ba, tu nu eşti pocăit, se apără băiatul contrazis!

– În clasa asta toţi suntem pocăiţi, concluzionează o fetiţă.

– Suntem pocăiţi sau trebuie toţi să ne pocăim? intervine moralizator doamna învăţătoare”.

Dincolo de umorul involuntar al unor elevi de clasa pregătitoare, nu pot să nu mă întreb: Cât de devreme începem să credem că există doar răspunsuri  unice la întrebări teologice adesea nuanţate, răspunsuri în baza cărora împărţim pocăinţa în stânga şi-n dreapta, după bunul plac?


Oglinzile noastre

Când Domnul a făcut omul, l-a creat după chipul şi asemănarea Lui.

Adam, împreună cu Eva au oglindit  Slava Creatorului, au reflectat relaţia perfectă a Sfintei Treimi.

Căderea aduce cu sine o schimbare majoră.  Toţi cei care se vor naşte din Adam vor moşteni chipul şi asemănarea lui Adam, a unui Adam cunoscător al binelui, dar şi al răului.  Păcatul se răspândeşte generaţional şi constatăm răsfoind paginile Genezei, cum păcatele taţilor au devenit păcatele fiilor. Aceleaşi tipare comportamentale păcătoase se regăsesc la prima, a doua generaţie. De pildă, Avram a minţit cu privire la soţia sa, spunând că îi este soră pentru a scăpa cu viaţă, la fel procedează şi fiul său Isaac.  O coincidenţă stranie care ne arată veridicitatea dictonului: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii”.‘

Copiii sunt oglinzile noastre. Noi suntem oglinzile părinţilor noştri.

Meditaţia de mai jos ne comunică cu francheţe exact acest lucru:

I have a little mirror.

My mirror does not lie. Does not pretend. Does not soften reality.

My mirror is seven years old. My daughter. My protégé. 

I can hide in church. I can hide with my friends. But my mirror faithfully reflects the state of my heart.

My dear friends and family know my faults. They overlook. They forgive. 

My mirror forgives, but she does not cease to reflect. 

Sometimes I am angry at my mirror. I dislike the ugly image she reveals. 

I blame the mirror when I should blame myself.

I know that someday my little mirror will grow up, and she might have little mirrors of her own.

Then she will understand my frustration, my struggles, and my inconsistencies. 

Today, she does not understand. She simply reflects. 

I resist the urge to shut my eyes against the reflection, pretending it is just a mar on my mirror. 

I ask my Lord for strength to change, to grow, to yield, to overcome.

His abundant grace is there for the taking. For me. (Kristy Howard)


Dumnezeu este cu noi (II)

” Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Aceasta este povestea de iubire care vine la tine de la început. Dumnezeul care a umblat cu noi în grădină, în răcoarea dimineţii, înainte ca păcatul Căderii să ne distrugă intimitatea cu El, este Dumnezeul care vine după poporul Său în stâlpul de nor, în stâlpul de foc, pentru că nu poate suporta să-Şi lase oamenii să hoinărească singuri. El este Dumnezeul care a venit la întristatul Iov într-un vânt, o tornadă, un uragan, este Cel care a făcut legământ cu Avraam ca un fum ce iese dintr-un cuptor, Cel care şi-a aşezat cortul în Sfânta Sfintelor pentru ca, în toată gloria Sa sfântă Shekinah, să se poată apropia din nou suficient de mult încât să trăiască în mijlocul oamenilor Săi. El este Dumnezeul care ne iubeşte şi care nu este doar 50% alături de noi, sau 72,3% pentru noi, ci este Dumnezeul care este întotdeauna, fără echivoc, 100% cu noi- Dumnezeul care ne iubeşte atât de mult, Dumnezeul care ţine atât de mult la noi încât alege să fie cu noi.

El renunţă la cer pentru ca tu să-l poţi lua în braţe pe pământ.

El vine ca un Copilaş, pentru a înlătura barierele.

El vine vulnerabil pentru că ştie că singura cale pentru a fi aproape de tine este prin a Se face vulnerabil faţă de tine. Tu nu poţi ajunge la intimitate decât prin uşa vulnerabilităţii. Prin urmare, Dumnezeu deschide uşa acestei lumi şi intră în ea ca un Copilaş, făcându-se cât se poate de vulnerabil. Face asta pentru că doreşte să aibă o intimitate de neimaginat cu tine.

Care religie a avut vreodată un dumnezeu care să dorească o astfel de intimitate cu noi încât să vină la noi făcându-se atât de vulnerabil?

Ce Dumnezeu a venit vreodată atât de tandru încât să-L putem atinge? Atât de fragil încât să-L putem zdrobi? Atât de vulnerabil încât inima Sa neprotejată să poată fi rănită? Doar acela care te iubeşte atât de mult încât e gata să sufere moartea pentru tine.

Doar Dumnezeul care a trebuit să vină la tine ca să te poată avea. Doar Dumnezeul care Şi-a riscat vulnerabilitatea  şi a plătit preţul pentru nelegiuirea ta, pentru că nu S-a mulţumit cu nimic mai puţin decât cu apropierea deplină de tine.

L-a costat totul ca să fie cu tine. Dar cine oare îşi va pune deoparte puţin timp doar ca să fie cu El? Cine doreşte darul prezenţei Sale?

Crăciunul înseamnă că Dumnezeu face tot ce e nevoie  ca să fie cu noi – şi noi trebuie să facem tot ce este nevoie  ca să fim cu ei. El a lăsat tronul Său din cer ca să fie cu tine. Treci peste convulsiile Crăciunului ca să ajungi la El.

Aprinde lumânări! Fă-ţi timp pentru El! Stelele se apropie de tine.

John Wesley a murit spunând cuvintele: „Cel mai minunat mesaj dintre toate este că Dumnezeu este cu noi”.

Cuvintele acestea ar putea răsuna în inimile noastre.

Ar putea fi bătaia veşnică a tobelor noastre, precum bătaia unui ciocan, precum zăngănitul dragostei care se apropie. „

Cel mai mare dar de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014, p. 208-209


Dumnezeu este cu noi (I)

” Unele cuvinte ne lovesc ca un trăznet, dezintegrează atomii lucrurilor, ne trezesc din somnul morţii.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Sunt cuvinte ce au în ele greutatea slavei, care formulează întrebări cosmice – cuvinte care răspund tuturor chestiunilor importante, cuvinte prin care se pogoară dragostea cerului.

Asta se întâmplă după ce Maria îi răspunde îngerului.

După emoţia intensă a vestirii adusă de înger, pământul, cerul şi focul sfânt se unesc într-un pântece.

Asta se întâmplă după ce Dumnezeul veşnic şi nemărginit Se divide în celule ca la înmulţirea pâinilor şi transformă apa Cuvântului în sânge.

Doar după asta…

După ce un tâmplar visează despre naşterea lui Dumnezeu.

Cu câteva săptămâni în urmă, Maria a primit vizita angelică în care a aflat despre Întrupare. Iosif pricepe doar trădarea dureroasă a abdomenului ei mărit. El are parte doar de o discuţie jenantă şi dureroasă. Stă treaz nopţile întrebându-se ce ar trebui să facă un tip de treabă ca el într-o astfel de situaţie delicată. Nu i se arată nici un înger până când nu decide să fie îndurător şi s-o lase pe Maria pe ascuns. Întotdeauna se întâmplă aşa: nu suntem scutiţi de încercări, dar întotdeauna suntem scutiţi de încercările care nu ne oferă daruri.

Întotdeauna Dumnezeu îl dă pe Dumnezeu. Renunţă la grabă, la îngrijorare. Întotdeauna putem avea atât de mult din Dumnezeu cât dorim.

Iată ce-i spune îngerul lui Iosif: Cel ce creşte în pântecele Mariei este Dumnezeu. (Întotdeauna Dumnezeu ne provoacă şi ne determină să ne forţăm limitele).

Doar Cel îmbătrânit de zile are autoritatea de a da nume Copilului  ce urmează să se nască, deoarece în clipa în care inspiră pentru prima dată El este mai în vârstă ca părinţii Săi, mai în vârstă ca pământul. El este Isus, El este „Domnul mântuieşte”, El este Dumnezeu cu noi, Emanuel.

La Crăciun se fac pentru prima dată nişte afirmaţii absolute despre Cristos. Asemeni unui diagnostic dat de un medic, orice altă religie susţine că o trăire suficient de bună te va mântui. Dar precum un specialist al sufletului, creştinismul ne examinează inimile şi ne spune că, de fapt, dacă nu-L acceptăm pe Cristos, suferim cu toţii de o boală incurabilă – că Isus este Cel care ne mântuie.

Fiecare brad de Crăciun este umbrit de lemnul crucii: la cruce Dumnezeu face un transplant de inimă -îţi ia inima şi o operează.

Creştinismul nu face afirmaţii înguste, ci pune un alt gen de diagostic. Nu este îngust, ci oferă un alt gen de medicament. Preocupat de sufletele noastre, creştinismul nu are de-a face  atât de mult cu exclusivismul, cât cu eficacitatea. Ce ne va mântui cu adevărat?

Fiecare om, oriunde s-ar afla, aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul. Bucuria Crăciunului oferă darul exclusivităţii datorită capacităţii sale de a ne salva sufletul bolnav de o boală terminală.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Cel mai mare dar  de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014


Gadget-urile îndrăgostiţilor

Nico Rus

Când ne îndrăgostim sau trăim o mare iubire simţim nevoia să ne legăm prin jurăminte, să rostim vorbe mari şi să ne exteriorizăm trăirile prin gesturi simbolice, cum ar fi acela de a  lega un lacăt cu numele noastre pe unul din faimoasele poduri pariziene. O dată pentru totdeauna.  Lacătul devine  în imaginarul iubirii,  un gadget indispensabil. El semnifică fuziunea totală, cufundarea în celălalt, înrobirea dulce şi de bună-voie.

Numai că, după ce pasiunea se domoleşte, iar cuplul amorezat intră într-o altă fază a relaţiei (una domesticită de rutină), lacătul devine reversul a tot ceea ce a însemnat înainte. Unul din parteneri se poate simţi prins în cursa relaţiei şi sufocat, caută să-şi redobândească libertatea pierdută. Celălalt se poate agăţa cu disperare de el pentru a nu-l pierde, stingând astfel ultima licărire de pasiune. Uneori se ajunge la divorţ sau separare.

Iubirile fericite şi trainice sunt din ce în ce mai…

Vezi articol original 127 de cuvinte mai mult


Scrisori terapeutice

Mi-aduc aminte de câteva momente din trecutul meu când am folosit scrisul cu scopul explicit al vindecării lăuntrice.

Era într-o tabără, iar liderul ne-a înmânat o foicică pe care să notăm cele mai mari temeri ale noastre. Am trecut conştiincioasă tot ce mă frământa la ora respectivă, apoi ne-am rugat, aruncând asupra lui Dumnezeu îngrijorările noastre, ca în final, să azvârlim cu toţii, în focul de tabără, într-un mod simbolic, poverile ce ne apăsau.

O altă situaţie de care îmi amintesc este una foarte tensionată, un conflict între mine şi şefa mea pe care nu l-am putut gestiona faţă în faţă. De aceea m-am pus pe scris şi i-am spus tot ce era înăbuşit în sufletul meu, direct, dar politicos. Scrisoarea aceea a constituit începutul unei noi relaţii cu ea.

Apoi am pierdut o sarcină, chiar la începutul ei. Durerea m-a cuprins atât de sfâşietor, încât nu am putut să mă vindec decât scriindu-i pruncului meu nenăscut o scrisoare de rămas-bun, în care i-am comunicat cât de mult îl iubesc, chiar de nu voi apuca să-i cunosc chipul…

În multe momente de deznădejde şi pustiu emoţional şi spiritual am aşezat conversaţiile mele cu Dumnezeu pe hârtie, consemnând toate stările sufleteşti prin care treceam, după modelul psalmilor lui David.

De la 30 de ani nu am mai folosit scrisul ca metodă terapeutică, mi s-a părut un efort prea mare şi oarecum o chestie anacronică, nepotrivită cu multele mele îndatoriri şi responsabilităţi. Aşa s-a conturat o nouă încăpere înlăuntrul meu, o cămăruţă ferecată bine cu un lacăt mare  în care s-au adunat o mulţime de emoţii şi sentimente negative, cum ar fi: resentimentele, vinovăţia, victimizarea, amărăciunea, mânia, invidia…, într-un cuvânt: neiertarea, chestiuni grele, de nerezolvat printr-o rugăciune baptistă de 1-2 minute…

Azi am hotărât să deschid cu cheia iertării uşa înterzisă din lăuntrul meu, pentru a putea fi eliberată, vindecată şi înnoită.

„Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”

Cum ar trebui să arate o astfel de scrisoare terapeutică?

Dragă X,

Îmi aduc aminte de cuvintele pe care mi le-ai spus, de comportamentul tău din acel context, de faptul că m-am simţit rănită, ofensată. Mi-ar fi plăcut ca relaţia noastră să fi decurs aşa…

Dar, azi aleg să te iert, să nu te mai judec, să te dezleg de lanţurile cu care te port după mine tot timpul. Dumnezeu mi-a iertat atât de mult, cine sunt eu să nu vreau să-ţi iert greşeala?

Scrisoarea poate sau nu să fie înmânată persoanei în cauză.

Bine, bine, dar ce ne facem cu amintirile? Le putem exorciza în tot acest proces al iertării?

Nu, nici nu trebuie, după cum spunea o doamnă doctor psihiatru creştină: ” Iertarea nu ne anihilează amintirile, ea le purifică, le curăţă de otravă, astfel te poţi întoarce cu pace în amintire.”