Dumnezeu este cu noi (II)

” Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Aceasta este povestea de iubire care vine la tine de la început. Dumnezeul care a umblat cu noi în grădină, în răcoarea dimineţii, înainte ca păcatul Căderii să ne distrugă intimitatea cu El, este Dumnezeul care vine după poporul Său în stâlpul de nor, în stâlpul de foc, pentru că nu poate suporta să-Şi lase oamenii să hoinărească singuri. El este Dumnezeul care a venit la întristatul Iov într-un vânt, o tornadă, un uragan, este Cel care a făcut legământ cu Avraam ca un fum ce iese dintr-un cuptor, Cel care şi-a aşezat cortul în Sfânta Sfintelor pentru ca, în toată gloria Sa sfântă Shekinah, să se poată apropia din nou suficient de mult încât să trăiască în mijlocul oamenilor Săi. El este Dumnezeul care ne iubeşte şi care nu este doar 50% alături de noi, sau 72,3% pentru noi, ci este Dumnezeul care este întotdeauna, fără echivoc, 100% cu noi- Dumnezeul care ne iubeşte atât de mult, Dumnezeul care ţine atât de mult la noi încât alege să fie cu noi.

El renunţă la cer pentru ca tu să-l poţi lua în braţe pe pământ.

El vine ca un Copilaş, pentru a înlătura barierele.

El vine vulnerabil pentru că ştie că singura cale pentru a fi aproape de tine este prin a Se face vulnerabil faţă de tine. Tu nu poţi ajunge la intimitate decât prin uşa vulnerabilităţii. Prin urmare, Dumnezeu deschide uşa acestei lumi şi intră în ea ca un Copilaş, făcându-se cât se poate de vulnerabil. Face asta pentru că doreşte să aibă o intimitate de neimaginat cu tine.

Care religie a avut vreodată un dumnezeu care să dorească o astfel de intimitate cu noi încât să vină la noi făcându-se atât de vulnerabil?

Ce Dumnezeu a venit vreodată atât de tandru încât să-L putem atinge? Atât de fragil încât să-L putem zdrobi? Atât de vulnerabil încât inima Sa neprotejată să poată fi rănită? Doar acela care te iubeşte atât de mult încât e gata să sufere moartea pentru tine.

Doar Dumnezeul care a trebuit să vină la tine ca să te poată avea. Doar Dumnezeul care Şi-a riscat vulnerabilitatea  şi a plătit preţul pentru nelegiuirea ta, pentru că nu S-a mulţumit cu nimic mai puţin decât cu apropierea deplină de tine.

L-a costat totul ca să fie cu tine. Dar cine oare îşi va pune deoparte puţin timp doar ca să fie cu El? Cine doreşte darul prezenţei Sale?

Crăciunul înseamnă că Dumnezeu face tot ce e nevoie  ca să fie cu noi – şi noi trebuie să facem tot ce este nevoie  ca să fim cu ei. El a lăsat tronul Său din cer ca să fie cu tine. Treci peste convulsiile Crăciunului ca să ajungi la El.

Aprinde lumânări! Fă-ţi timp pentru El! Stelele se apropie de tine.

John Wesley a murit spunând cuvintele: „Cel mai minunat mesaj dintre toate este că Dumnezeu este cu noi”.

Cuvintele acestea ar putea răsuna în inimile noastre.

Ar putea fi bătaia veşnică a tobelor noastre, precum bătaia unui ciocan, precum zăngănitul dragostei care se apropie. „

Cel mai mare dar de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014, p. 208-209


Dumnezeu este cu noi (I)

” Unele cuvinte ne lovesc ca un trăznet, dezintegrează atomii lucrurilor, ne trezesc din somnul morţii.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Sunt cuvinte ce au în ele greutatea slavei, care formulează întrebări cosmice – cuvinte care răspund tuturor chestiunilor importante, cuvinte prin care se pogoară dragostea cerului.

Asta se întâmplă după ce Maria îi răspunde îngerului.

După emoţia intensă a vestirii adusă de înger, pământul, cerul şi focul sfânt se unesc într-un pântece.

Asta se întâmplă după ce Dumnezeul veşnic şi nemărginit Se divide în celule ca la înmulţirea pâinilor şi transformă apa Cuvântului în sânge.

Doar după asta…

După ce un tâmplar visează despre naşterea lui Dumnezeu.

Cu câteva săptămâni în urmă, Maria a primit vizita angelică în care a aflat despre Întrupare. Iosif pricepe doar trădarea dureroasă a abdomenului ei mărit. El are parte doar de o discuţie jenantă şi dureroasă. Stă treaz nopţile întrebându-se ce ar trebui să facă un tip de treabă ca el într-o astfel de situaţie delicată. Nu i se arată nici un înger până când nu decide să fie îndurător şi s-o lase pe Maria pe ascuns. Întotdeauna se întâmplă aşa: nu suntem scutiţi de încercări, dar întotdeauna suntem scutiţi de încercările care nu ne oferă daruri.

Întotdeauna Dumnezeu îl dă pe Dumnezeu. Renunţă la grabă, la îngrijorare. Întotdeauna putem avea atât de mult din Dumnezeu cât dorim.

Iată ce-i spune îngerul lui Iosif: Cel ce creşte în pântecele Mariei este Dumnezeu. (Întotdeauna Dumnezeu ne provoacă şi ne determină să ne forţăm limitele).

Doar Cel îmbătrânit de zile are autoritatea de a da nume Copilului  ce urmează să se nască, deoarece în clipa în care inspiră pentru prima dată El este mai în vârstă ca părinţii Săi, mai în vârstă ca pământul. El este Isus, El este „Domnul mântuieşte”, El este Dumnezeu cu noi, Emanuel.

La Crăciun se fac pentru prima dată nişte afirmaţii absolute despre Cristos. Asemeni unui diagnostic dat de un medic, orice altă religie susţine că o trăire suficient de bună te va mântui. Dar precum un specialist al sufletului, creştinismul ne examinează inimile şi ne spune că, de fapt, dacă nu-L acceptăm pe Cristos, suferim cu toţii de o boală incurabilă – că Isus este Cel care ne mântuie.

Fiecare brad de Crăciun este umbrit de lemnul crucii: la cruce Dumnezeu face un transplant de inimă -îţi ia inima şi o operează.

Creştinismul nu face afirmaţii înguste, ci pune un alt gen de diagostic. Nu este îngust, ci oferă un alt gen de medicament. Preocupat de sufletele noastre, creştinismul nu are de-a face  atât de mult cu exclusivismul, cât cu eficacitatea. Ce ne va mântui cu adevărat?

Fiecare om, oriunde s-ar afla, aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul. Bucuria Crăciunului oferă darul exclusivităţii datorită capacităţii sale de a ne salva sufletul bolnav de o boală terminală.

El va mântui.

Dumnezeu este cu noi.

Cel mai mare dar  de Ann Voskamp, Imago Dei, Oradea, 2014


Gadget-urile îndrăgostiţilor

Nico Rus

Când ne îndrăgostim sau trăim o mare iubire simţim nevoia să ne legăm prin jurăminte, să rostim vorbe mari şi să ne exteriorizăm trăirile prin gesturi simbolice, cum ar fi acela de a  lega un lacăt cu numele noastre pe unul din faimoasele poduri pariziene. O dată pentru totdeauna.  Lacătul devine  în imaginarul iubirii,  un gadget indispensabil. El semnifică fuziunea totală, cufundarea în celălalt, înrobirea dulce şi de bună-voie.

Numai că, după ce pasiunea se domoleşte, iar cuplul amorezat intră într-o altă fază a relaţiei (una domesticită de rutină), lacătul devine reversul a tot ceea ce a însemnat înainte. Unul din parteneri se poate simţi prins în cursa relaţiei şi sufocat, caută să-şi redobândească libertatea pierdută. Celălalt se poate agăţa cu disperare de el pentru a nu-l pierde, stingând astfel ultima licărire de pasiune. Uneori se ajunge la divorţ sau separare.

Iubirile fericite şi trainice sunt din ce în ce mai…

Vezi articol original 127 de cuvinte mai mult


Scrisori terapeutice

Mi-aduc aminte de câteva momente din trecutul meu când am folosit scrisul cu scopul explicit al vindecării lăuntrice.

Era într-o tabără, iar liderul ne-a înmânat o foicică pe care să notăm cele mai mari temeri ale noastre. Am trecut conştiincioasă tot ce mă frământa la ora respectivă, apoi ne-am rugat, aruncând asupra lui Dumnezeu îngrijorările noastre, ca în final, să azvârlim cu toţii, în focul de tabără, într-un mod simbolic, poverile ce ne apăsau.

O altă situaţie de care îmi amintesc este una foarte tensionată, un conflict între mine şi şefa mea pe care nu l-am putut gestiona faţă în faţă. De aceea m-am pus pe scris şi i-am spus tot ce era înăbuşit în sufletul meu, direct, dar politicos. Scrisoarea aceea a constituit începutul unei noi relaţii cu ea.

Apoi am pierdut o sarcină, chiar la începutul ei. Durerea m-a cuprins atât de sfâşietor, încât nu am putut să mă vindec decât scriindu-i pruncului meu nenăscut o scrisoare de rămas-bun, în care i-am comunicat cât de mult îl iubesc, chiar de nu voi apuca să-i cunosc chipul…

În multe momente de deznădejde şi pustiu emoţional şi spiritual am aşezat conversaţiile mele cu Dumnezeu pe hârtie, consemnând toate stările sufleteşti prin care treceam, după modelul psalmilor lui David.

De la 30 de ani nu am mai folosit scrisul ca metodă terapeutică, mi s-a părut un efort prea mare şi oarecum o chestie anacronică, nepotrivită cu multele mele îndatoriri şi responsabilităţi. Aşa s-a conturat o nouă încăpere înlăuntrul meu, o cămăruţă ferecată bine cu un lacăt mare  în care s-au adunat o mulţime de emoţii şi sentimente negative, cum ar fi: resentimentele, vinovăţia, victimizarea, amărăciunea, mânia, invidia…, într-un cuvânt: neiertarea, chestiuni grele, de nerezolvat printr-o rugăciune baptistă de 1-2 minute…

Azi am hotărât să deschid cu cheia iertării uşa înterzisă din lăuntrul meu, pentru a putea fi eliberată, vindecată şi înnoită.

„Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”

Cum ar trebui să arate o astfel de scrisoare terapeutică?

Dragă X,

Îmi aduc aminte de cuvintele pe care mi le-ai spus, de comportamentul tău din acel context, de faptul că m-am simţit rănită, ofensată. Mi-ar fi plăcut ca relaţia noastră să fi decurs aşa…

Dar, azi aleg să te iert, să nu te mai judec, să te dezleg de lanţurile cu care te port după mine tot timpul. Dumnezeu mi-a iertat atât de mult, cine sunt eu să nu vreau să-ţi iert greşeala?

Scrisoarea poate sau nu să fie înmânată persoanei în cauză.

Bine, bine, dar ce ne facem cu amintirile? Le putem exorciza în tot acest proces al iertării?

Nu, nici nu trebuie, după cum spunea o doamnă doctor psihiatru creştină: ” Iertarea nu ne anihilează amintirile, ea le purifică, le curăţă de otravă, astfel te poţi întoarce cu pace în amintire.”


Un grobian se legăna pe un nerv întins la maxim, doi…

Recunosc, îmi place la nebunie cum sună cuvântul acesta, are o sonoritate aparte, păcat de sensurile lui întunecate.

Unui grobian să nu-i spuneţi niciodată aşa, s-ar putea să nu se prindă, mai bine numiţi-l bădăran, mitocan, prost-crescut. Da, nu trebuie doar  să gândiţi astfel despre el,  puteţi chiar să i-o spuneţi, cât de calm, frumos şi politicos puteţi…

Am certitudinea că unor grobieni se cuvine să le răspunzi după nebunia lor pentru a nu-şi iţi nasurile pe sus, cu condescendenţa tipică.

Dragi fete, femei, grobianismul ne invadează, ne agresează, e omniprezent la locul de muncă, în mijloacele de transport, la şcoală, pe stradă, chiar şi în propriul cămin.

Trist, dar mulţi bărbaţi se uită cu dispreţ la soţiile lor, considerându-le simple menajere sau născătoare de copii. Înainte de a le seduce, aceiaşi bărbaţi şi-au pus masca curtoaziei, a romantismului, a tandreţii. Doar că timpul a erodat orice urmă de bun-simţ şi politeţe. Familiaritatea nu s-a transformat în intimitate şi afecţiune, ci într-o evidentă lipsă de respect, vizibilă în gesturi, vorbe, atitudini, priviri…

„Iubi” devine în scurt timp un urlător: Femeieeee!  şi vine la pachet cu alte abuzuri verbale ce distrug orice punte de comunicare în cuplu. Duminică dimineaţa la biserică, în pozele de pe Facebook, cuplul pare armonios, grobianismul din familie se fereşte de ochii lumii. E micul secret murdar al celor doi.

Grobiani sunt şi cei care vor să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere în domenii în care competenţa e a ta ca femeie, ca profesionistă. Duritatea exprimării, punerea la colţ, mitocănia, pretenţia ca lucrurile să se deruleze cum vrei tu şi numai aşa, dovedesc îngustime de minte, mândrie prostească.

Te izbeşti de atât de multă grosolănie în viaţa reală, dar şi în cea virtuală, încât îţi vine să te înfăşori într-un cocon şi să stai acolo. Se numeşte fugă de realitate, comportament evazionist… Dacă ieşi, nu ai nici o scăpare, trebuie să intri în conflict şi să demaşti bădărănia!! Vă încurajez,  ca una care m-am ferit ani la rândul de orice conflict,  să o faceţi pentru a vă recâştiga demnitatea şi a mai stopa tăvălugul acestor prost-crescuţi de care ne izbim la tot pasul!

Prea multă fineţe şi delicateţe te transformă într-o victimă uşoară pentru aceşti prădători care abia aşteaptă să te intimideze!

Cred tot mai mult că nu există iertare fără o reală confruntare, lucrurile trebuie spuse pe şleau, pe româneşte, ca tot prostu’, pardon, grobianul să priceapă…

După cum aţi ghicit…nu mai sunt o fată finuţă :))

Se prea poate ca blogul meu să devină din ultra feminin, doar feminin şi cu timpul, uşor sau pronunţat polemic (sic!).

 


Coşmar

„- Ştiţi, trebuie să mai daţi o dată examenul de bacalaureat!! Cel pe care l-aţi dat nu este valid!!

– ??

– Adică, va trebui să repet examenul la matematică? Pot oricând să reiau celelalte materii, dar matematica… Mai bine învăţ ceva cu totul nou: o limbă străină, fie germana, fie îmi perfecţionez franceza!!

– Mă tem că nu e posibil!!

– Atunci, vă implor: Mutaţi-mă de la secţia real la secţia uman a liceului!

– Mutaţi-mă la uman, realul nu e pentru mine!!! Voi trece prin liceu din nou, de data asta la uman!

– O să ridicăm problema în şedinţa de Consiliu!”

Mă trezesc terorizată de acest vis repetitiv, care apare în momente strategice ale vieţii mele.

Săptămâna acesta mă întoc la serviciu, dintr-un anumit punct de vedere e ca şi cum aş reînvăţa matematica pentru BAC, la  secţia de real a unui cunoscut liceu, eu, care am tânjit mereu să fiu la uman!

 


Amor aeternus (?!)

„Averea şi puterea se topesc

În valurile vieţii schimbătoare,

Odată şi odată se sfârşesc.

Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare

Şi-ntrece-orice tezaur omenesc

Din câte-au fost – sau vor mai fi sub soare.”

P.B. Shelley

Nota Bene: Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre viaţa personală a acestui poet englez vă recomand cartea lui Paul Johnson, Intelectualii, apărută la Humanitas, Bucureşti, 2012.

Aşa vi se va spulbera imaginea idealizată despre aceşti intelectuali, ce preamăresc anumite virtuţi, în timp ce ei trăiesc în cea mai neagră promiscuitate.

Shelly a avut peste 200 de femei şi era adeptul relaţiilor deschise. A avut 7 copii de la trei mame diferite, o parte din ei i-a trecut în grija statului, precum făcuse Rousseau, de care era profund influenţat.